Devised T#1

Mă bucur că sunt viu și că sunt aici acum. O parte din mintea mea se îndoiește: oare chiar mă simt așa sau vreau să mă simt așa?

Dacă mă raportez la trecut, mereu exista ceva mare și de nedepășit. Un fel de monstru devenit un prieten. Dureros, trist, indiferent. Mereu un pește mult prea mare pentru pescarul care eram. 

Azi e totuna dacă merg pe mare și prind sau nu prind ceva. Noaptea, o pasăre se va opri pe marginea bărcii. Vom discuta ceva și voi uita

Simt că acum am o viață liniștită, calmă. Totul are loc într-o oarecare liniște. Dacă dorm, dorm. Dacă mănânc, mănânc. Dacă lucrez, lucrez. Respir, petrec timp cu 2 oameni și 3 pisici, pot să-mi fac muzica, să mă gândesc la proiecte de film. 

Eu te știu pe tine. Am vrut să te invit în oraș. 

Haha, pe bune? Când, cum?

O pisică uriașa adoarme după ce își mănâncă prada, lângă o clădire uriașă cu tavanul decupat, asemănătoare cu coloseumul.

O înșiruire de cuvinte, cuvinte ca niste înșiruiri. Am ajuns in stația de autobuz și (am aflat că) inima îmi bătea foarte tare. Prea tare. Oare o să fiu ok. Apoi m-am liniștit. Am și găsit un loc cu umbra. A venit și autobuzul, în care era răcoare și bine.

E atât de tare că sunt aici și nu e război pe străzi. Nimeni nu împușcă pe nimeni. Avem confortul de a scrie despre lucruri. De a construi ceva interesant pentru noi, impreună. E bună liniștea asta. Ca o apă băută în momentul perfect. 

Să fiu onest

Să realizez cum arată viața acum. 

--

Păcat. Ce păcat! Păcat de tine. Tu ești un băiat cu potențial, cu talent. Dar dacă te irosești. E păcat să te irosești. Nu se face. Nu se poate. Hai să te ducem la popă, să te descânte. O oaie neagră. Sau o oaie cum se cade. 

Păcatul e ceva ce nu pot să cuprinzd. Nu pot să depășesc. Nu știu cum. Nu știu dacă voi depăsi vreodată. De fapt, se simte ca și cum nu-l voi depăsi niciodată. 

De fapt, e o neliniște înăuntru. Un animal pe care nu știu să-l îmblânzesc, încă. Un animal. Un animal. Ars de soare și de idei despre ce e bine și nu e bine. 

Sunt îmblânzitorul de păsări. Sunt o voce care cântă aproape singură într-o casă la mare. Sunt o mare dezamăgire și îmi place asta. Sunt strugurele pe care l-am mâncat după prânz. Sunt leul care prinde prada. Sunt prada. Sunt somnul și soarele.

Păcatul e o haină pe care o pot da jos chiar și atunci când nu mai am mâini. Când nu mai am timp. Răbdare. 

Singurătatea e o insulă ciudată. Te învață, te protejează, te sălbăticeste. Sunt un animal. Când domesticit, când nu. Sunt scrisul. Șiult peste. 

Ce păcat că n-am ajuns la timp. În timp util. În timp ce alții se simțeau bine. Sunt un outsider și gata. Fac pace cu asta. Pace. Pace cu asta. Sunt la o petrecere la care n-au mai venit nimeni și bate vânt, sunt lumini și e muzică. A, stai. Am venit eu. Eu sunt gazda și oaspetele azi. Mă servesc din frigider cu mâncare și băuturi. Prin mijlocul sufrageriei cu vedere spre apă, trece o pisică ciudată, care poate vorbi, dar nu vorbește.

Adorm, mă trezesc. E tot noapte. Muzica e alta. Sunt deja cinci zile de când petrec. Încă nu m-am plictisit de mine. 

Poftiți, musafiri și soldați. Critici și oameni ca mine. Cufundați în muzică și prietenie simplă. 

Adevărul e că niciunul nu știm cum am ajuns aici

Cum am ajuns aici

Cu frici și vise

Și scrisori spre sine

We are the nobodies

Am jurat c-o să fiu bun cu mine

C-o să fac ceva din mine orice-ar fi

Doamnelor și domnilor și triștilor și tristelor și împăcaților cu voi înșivă

Prieteni deja și prieteni de azi încolo

Asta e tot ce avem

E atât de mult că nu ne ajung viețile să vedem și sa simțim

E o minune că moi voi trezi și mâine

Cu șuier și vise

Cu urme pe care să calc

Cu tine

Cu respirația asta a mea cu care mă tot împrietesc