Povesti din suburbii

#1.2

23 iulie 2022

rinocerbii cuceresc pământul

mama caută

tata cască

motanul din vecini cântă la trombon

florile de-acum se dau gratis

vând muzicuțe și limonadă

am pe oricine să mă vadă

am umbrele și haine pentru când plouă

am suflet din picaturile de rouă

am privirea limpede

cei care cred că mă cunosc se înșeală

lumea oamenilor e mai frumoasă când nu e ce caută să pară

sunt un rețetar

sunt somnul cu ochiul deschis

sunt mările și mașina de scris

am umeri lați și aripi de rezervă

greșesc cu calm

văd tot orașul de pe cal

văd un sărut și zâmbesc în viteză

pentru toate fetele și toți băieții

apoi mă opresc

văd totul

mă mir

și lucrurile așa rămân pentru o vreme

#1 

23 iulie 2022

In curtea noastră crescuse un copac atât de mare că nu-i puteau vedea vârful. Un soare atât de mare că dădea mâna cu toate planetele. Am construit un avion perfect care zboară doar cu copii. Am uitat să ne întoarcem acasă la ora cinei. De fiecare dată se făcea dimineață și nimeni nu se certa cu noi. 

Unii spun că aici fusese o gradină zoologică. Alții, o junglă. Alții, adăpostul ultimului circ de pe Pământ. Altfel cum sa explici urmele din pământ care se vad cu ochiul liber. De tigri. De lei. De pantere. De păuni bi-colori. De antilope. 

Munții de sare de la marginea orașului nu se topesc niciodată. Cel mai mic copil din cartier își pune cate o dorință în camera lui, acolo unde nu îl vede nimeni. Avem o cabină telefonică de unde telefonăm peste ocean. Ne răspunde o doamnă foarte drăguță care ne vorbește în chineză. Ne spune povești. Ne ajută să ieșim din încurcături, ne adoarme. Avem o mână lungă cu care putem ajunge oriunde. Pisicile vorbesc, dar doar intre ele. Plantăm conștiincios.

Copacul își schimbă azi frunzele lui roșii, mari și frumoase, cu unele mici și albe. Oamenii îi duc apă în castroane mari și poezii. Se face liniște. Fructele lui sunt inimile noastre. Care cresc, se-ndulcesc, sunt locuite de viermi de mătase, sunt mâncare de păsări. Azi facem compot din inima cuiva. Îmbuteliem, vindem, punem deoparte în butoaie mici. E liniște. 

Totul apare, creste, își schimbă frunzele, apoi ne învață altceva, ne arată o altă parte din noi. 

Ce se întâmplă cu poveștile nespuse? Dar cu oamenii singuri? Prietenul meu imaginar e o supernova. Cuprind tot ce pot vedea și peste. Copacul se face mic, foarte mic. Un pui. Dar vârful tot nu i-l putem vedea. Rădăcinile-i sunt prinse la noi in case. Pulsează cuminți doar noaptea. Iar noi ne simțim în siguranță. Cântecul nostru se aude dacă pui urechea peste pieptul cuiva și asculți. 

Am făcut o mare în curtea celui mai bogat om. Acolo înotăm liniștiți, împreună cu peștii. și visăm la noi înșine.