joi, 28 august 2014

Militari

De ce scrii? Pentru cine? Ce vrei să demonstrezi? Ce îți propui cu textele tale? Crezi că ești o influență bună asupra oamenilor? De ce nu ne spui mai multe despre tine? Ce citești? De ce nu spui mai mult în textele tale?
Te visezi și tu boschetar de lux într-un apartament mizer din Militari, unde să stea cel puțin o fată, care să curețe voma, mucurile de țigare, să facă sandwitch-uri. Pentru că ai senzația că acolo lumea se-nvârte altfel. Chiar dacă nu se întâmplă nici acolo mare lucru, ești unde trebuie. Asta e cel mai important. Omul potrivit la locul potrivit. Vă potriviți ceasurile și cădeți lați o săptămână, două, trei. Ieșiți să lăsați banii pentru întreținere. Mihaela trece pe-acolo uneori. Nu-nțeleg cum de n-a căzut și ea în groapa asta. Și de ce mai vine. Pentru ce. Uneori sunt atât de idiot încât cred că vine pentru mine. Dar stai liniștit, nu e ceea ce crezi tu. Ei îi plac animalele. E mult mai bine așa. Arunc ancora și asta e. Nu sper nimic. Sunt un reper bun pentru generația asta futută, care se tot repetă. Până unde? Și exact când mă gândeam la toate astea, mi-am dat seama că joaca asta o să se termine. Nu știu când și de ce. Și pe unde o să ne împrăștiem cu toții, dar o să se ducă. Atunci să ne bucurăm, nu? De mizeria asta, să ne bucurăm. Nu știu, uneori am impresia că fiecare dintre noi îl iubește pe celălalt. Nimeni nu spune niciodată nimic, evident. Nici măcar ea. Nu-l știu pe niciunul din ăia cu care ieșise ea. Pe bune. Și stăm aici de aproape trei ani. Nici măcar nu te gândești să te ridici și să pleci. Unde să pleci, pentru ce să pleci? Pentru tine să pleci. Fericirea e totuși o monedă nesigură. Mie-mi ajunge că simt și alte respirații aici în afară de-a mea, iar căcatul ăsta cu scrisul presupune să-ți asumi ceva pe termen lung. Aia e. Ca Mihaela, dacă vrei. Vizite nu foarte dese, dar cumva ești acolo, și când Bogdan cade peste scaune și face ca toate alea, pui mâna pe 112, te rogi, implori, în fine, până la urmă se rezolvă. Așa e-n orașul ăsta. Moartea e peste tot, dar te mai lasă puțin. Încă puțin. Când ne-am curentat și așa mai departe. De ea nu se interesează nimeni. Pare cea mai întreagă. Pare că nu are nevoie. E 15:15, deschid palmele, degetele răsfirate, nu știu cum să ies din asta. Undeva în mine știu că nu mai am ce căuta aici. Că pot să fac altceva, oricât de scârbos ar suna. Bine, Lazăr, hai, cară-te. Adevărul e că sunt mult mai slab decât toți la un loc. D-aia scriu prostiile astea. Vrei să-ți spun care e adevărul. Aștept să bată Ruxandra la ușă, să bolborosească ceva, că n-are unde să stea, că doar câteva zile, că știe că suntem și noi mulți, dar nu are la cine să apeleze și să cadă-n brațele mele. Îmi pare rău, nu știu ce fusese cu mine. Și dacă chiar o să-nceapă filmul ăsta, prima secvență, prima cameră, o să mor primul, din cauza unei capcane stupide - capcana proștilor. Șoarecii și insectele cele mai puțin importante nu au ce să caute-n jocul ăsta. Sau poate sunt ăla care pleacă ultimul, retardatul extraterestru care merită să trăiască. Lași în urma ta niște foi. Lași un bilet din care să nu-nțeleagă nimeni nimic, să pară că e vina tuturor, că tu i-ai iubit pe toți, dar ei au fost mult prea ocupați ca să fie atenți la tine. Înspre final o dai că de fapt vina nu trebuie să cadă pe nimeni, că e decizia ta. Că înțelegi importanța luptei pe care ai fi putut s-o duci, dar că, în fine. Asta e. Și asta e. Îți vor lăsa mesaje cu RIP și marea plecare și era un băiat bun, nu pot să cred, asta m-a lovit în moalele capului. În fine. Ești un idiot. O să plece mâine cu trenul de 16:00. Ai face bine să te duci la ea relaxat și să-i zici, ca și cum n-ar fi cine-știe-ce că vrei să mergi și tu, că te-ai săturat de cocina din Militari și că dacă nu e prea mare deranjul poți să-ți faci și tu un bagaj și să plecați de-o dată. Ceilalți să rămână pe canapele cu gândul la Venus, la viața de după, la cum ar fi putut ei să facă o grămadă de lucruri.

Am visat că aveam toți opt măști de gaze și căști scumpe, mari, prin care primeam tot felul de directive, atunci când nu ne dădeau muzică. Era și Liviu acolo, cu răni în jurul gâtului și cu rânjetul lui nevinovat.
- Ce faceți? Cum se mai simte Bogdan? Să știți că eu sunt ok aici. E mult mai bine decât ați putea să vă imaginați. Nu vă faceți griji pentru mine. Acum totul e mult mai bine.
- Știi că n-am chef de povestea asta, Cristi. N-are niciun rost acum, și nicio noimă. Măști de gaze, căști, transmisiuni. Parcă tu nu băgai.
- Eu am vise mari fără suplimente, știi doar.
- Am zis că nu mai vorbim despre asta. Eram toți acolo. S-o lăsăm așa, e mai bine.
- Liviu s-a cărat. Apoi am auzit o voce: <<nu-ți fie frică de ei, sunt la fel de pierduți ca și tine. nu-ți vor face niciun rău, nu de ei trebuie să te ferești>>
- Noi, adică? Ești paranoic. A fost vreodată vorba de așa ceva?
- Nu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

încă puțin

aștepți să apară ceva ochi de femeie aripi deltaplan zâmbind dimineața tu te întorci acasă plin de sânge după o bătaie la d14 învingător  ar...