fac pe dricu-n viaţa ta doar-doar
să te duc la groapă
şi tu păsări
şi tu îngeri
catastif al primăverii nu ştiu ce să mă mai fac cu băiatul ăsta
doamnă io zic să nu-l mai hrăniţi cu caşmir trompeta aia rămâne la mine
e mai bine aşa merg să scriu o poezie să-mi mai ierte dumnezeu din păcate
ne vedem mâine promit pas cu pas din prăpastia asta se nasc oamenii
acum ori niciodată croieşte-ţi drum prin hăţişurile portocalii
tălpile mele spun o poveste pe care s-ar putea să vrei s-o asculţi
anatomia puștii îndreptate spre a treia victima
spunând nu mai pot să fac asta aruncă prosopul
unu doi trei patru cinci şase şapte opt nouă
poezia e o poartă către masa tăcerii
ruxandra cască în camera de vizavi
cam atât acum cam atât
marți, 15 ianuarie 2013
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
spune, fii liber ca o caracatiță în marțea asta fii liber treci tu pe la mese și întreabă-mă, eu n-o să-ți mai răspund aș putea să știu cine...
-
suntem puntea fără să știm trecem prin timp cu timpanele pline de griji un elefant îmi arată calea seamănă cu mama, cu tata, cu bunicii când...
-
mergi tu să aduci o lumânare? chiar trebuie? doar n-o să stăm aşa, în beznă, o zi şi-o noapte de unde ştii cât are să ţină? nu ştiu atu...
poate tu erai
poate tu erai - cunoscut și mă tot strigai să vin să te ascult poate tu erai - neștiut și mă tot chemai să vin să-ți cânt poate tu erai auzi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu