De ziua ta îți voi dărui o pernă și-o scrumieră,
Pe care, aș vrea să știi, le voi fura.
Vor fi ale tale.
Dar asemeni tuturor cadourilor pe care le-ai primit
Sau pe care ar fi trebuit să le primești,
Le vom folosi împreună.
Va trebui să murim putin,
Dar nu te speria.
Nu știu cat va dura,
Dar știu că va fi perioada noastră de aproape-orice.
Eu te voi învața să fumezi,
Iar tu vei uita sa te opui.
Îți vei aminti, abia spre final, că amandoi urâm tutunul.
În poemul ăsta, lucrurile se fac impreună.
Nu pentru că așa spun eu,
Ci pentru că altfel
Toate cuvintele s-ar rupe,
Iar literele s-ar împrăștia în cititorul din tine,
Unde ar face o mică implozie.
Iți vor sugera că n-ai știut să le citești
Și se vor pierde într-un interior unde, culmea,
S-ar putea să le fie bine.
Scrumiera se va goli periodic;
Perna va sta calmă între noi fără să vrea să se miște.
Ne va despărți din cand în când mâinile amorțite de vis,
Șoptindu-ne că ea e rațiunea poemului nostru.
Ea nu știe că un poem nu vrea rațiune,
Dar o vom iubi oricum,
Pe motiv că nu-și va dori să ne adoarmă,
Ci să ne țină treji în fața unor lumi
Pe care în neștiința noastră provizorie
Le-am păstrat.
Din poemul ăsta nu fuge nimeni.
Rândurile nu se grăbesc
Rândurile nu..
Râdurile rabdă.
Acum le vom picta tremurând
(Cu una din mâinile tale clare)
Pe tavanul ce ne va ține țintuiți
Măcar pentru un anotimp.
Măcar pentru un an.
Măcar pentru un timp.
În cel mai prost poem.
