an

acum un an pe timpul ăsta se cam întâmplase minunea
și eram mic și prost și orb și rău 
nimic și scund și bun și mic
când tobele bat pentru mine dimineața 
și ochii văd lumină atunci când se deschid
există și altceva în viață în afara tristeții din filmele lui lars von trier
ia o cameră și pune-o-n mână
infinitul se scutură înaintea noastră ca o pasăre întrebând
chiar nu mai vrei să încerci o dată povestea cu aripile
scrutând orizonduri ghimbir bucăți de pâine poezia e o liniște e tot ce pot să înfăptuiesc
dacă într-o zi mă va întreba cineva 
tu ce ai făcut pentru bărbatul cu barbă de sub podul din basarabi o să spun
am scris poezii în care și el ar fi avut locul lui
am plouat cu apă de râu și supă alfabet spaghete stele noaptea
care ne văd oricum
care te văd oricum

mă trezesc la cinci fix îmi umplu gura cu pastă de dinți fix
fără apă fără periuță fără nimic fix 
neștiind pe cine ar trebui să păzesc aici
apoi realizez că trebuia doar să scriu poezia asta despre tine
recviemul ăsta fix în care peștii se înmulțesc bolnavii se fac bine
tu nu ai uitat cum se râde cum se adună pungi de pe pod fix
teiubesc

gm

grea meserie poezia
grea vocație viața
obrajii cad îmi spun nu-i nimic 
aici totul e veșnic sau
nu-i nimic aici
totul e veșnic
patul de spital din care puteai să nu mai ieși
puteam să nu mai ies 
dar uite că pe noi ne ține cineva aici 
doar el știe de ce
retarzi poetici cu inimă mare de rechin și dinți de lut 
acum spune-mi
ce se ascunde dincolo de semicercul căruia oamenii i-au zis semi-lună
ce stă în spatele ochilor georgianei
când o să putem sta și noi ca oamenii 
ce fac dacă nu găsesc lalele mov
nu știu ce altceva ar mai vrea să primească și 
e atât de greu să respiri
e atât de greu să renunți 
să nu renunți 
să alegi drumul greu 
să scrii poezia care se scrie singură 
aranjăm o ploaie un taxi la scară o sticlă de vitriol o trompetă la care să știu să cânt sau eu sau tu 
o poartă spre noi
gândul care te ajută să faci lucrurile exact așa cum
arcurile pe care le făceam la patru ani
încercând să prind cine-știe-ce

două mii patru

fața lumii e alta 
așa se întâmplă cu poezia, matei
d. e tot acolo
încă trece fără să spună 
spun eu
încurcată, emoționată mă salută și ea
își cere scuze

totul e abrupt atunci când ai un plan bine clocotit
ajungi să iei singur micul dejun 
să te uzi
să nu găsești niciun restaurant
să spui mulțumim când în tot magazinul ești doar tu

apoi să minți, să spui că el e cel mai bun amant
și că eu ar trebui să spun ceea ce femeia vrea să audă
să scriu ceea ce editorul nu va tăia niciodată 
dar femeia are ochii mai limpezi decât ai mei 
ea înțelege - ceasornicarul meu e într-o vacanță
îi cânt la frunze
picior peste picior
odihnită, ea pune inima peste inima mea
și plecăm înspre tot mai aproape

king

curiozitatea nu e totul
prima femeie nu e totul
poezia nu e totul
mi-e dor de troleul ăla în care ne-am plimbat fără să fi avut voie
sau să te întreb dacă nu
cumva
pentru că în 2010 hotelurile erau scumpe iar ochii mei ascundeau altceva

am văzut

am văzut poetul decăzut
bâlbâindu-se 
cerând lumină
nu judeca 
nu privi napoi
lumina se afla tocmai acolo
după construcția de pe care se lansa poezia/ de pe care ne lansam noi
suferința ta e frumoasă
femeile care te părăsesc nu vor avea niciodată grijă de ele
încetează să-ți mai dorești
și să fi bun
atunci nu interesează pe nimeni
iar trenul o să se izbească de sine însuși la linia patru 
pentru ca totul să o ia de
la capăt

nu-mi bat joc de poezie

nu știu dacă se vede
poate e tot ce am 
poate e tot ce știu
și nu vorbesc nimănui despre asta
semn că rămân din ce în ce mai 

șinele nu știu să spună ceea ce eu nu pot să spun 
nu știu să cânt 
oameniinuștiusăaplaude

deși e cel mai întuneric
completează spațiile libere s-ar putea să te câștigi pe tine
toamna se numără bobocii
în februarie nici ghioceii nu se numără
nici matematica nu trece mai departe
poate ar fi mai bine să-l lași pe kierkegaard și să-ți vezi dracului de
generația x sau cum mi-am petrecut sfârșitul lumii sau
doamne te rog fă să plouă 
ce ciudat 
nu există șurubelniță pentru inima asta
prezent mai frumos
moarte mai evidentă 
aș vrea să scriu ceva frumos la final 
nu știu să scriu ceva frumos la final
puncte
puncte

când va fi (fost) rău

nu mă simt în largul mării 
nasu-mi crește nu-i minciună ochii-mi merg pe dinainte
lacăt gura și departe inima bate-ntr-o tobă 
africanii mă mănâncă înăuntru sărbătoare
în afară în vâltoarea ochilor ce valuri poartă
tu nu vezi nu-ți pasă nu știi drumul dinăntrul meu

pune mâna pe pistoale și mai lasă poezia 
fierbe apa, pune masa, bate-n piatră cu ciocanul 
să se vadă cine-n casă mută munții colo-colo

caraghioși ne sunt poeții 
de le dai în mâna pana fac minuni lumină coruri 
dar femeia câteodată îi oprește-n prag năuci
râd că-ți râde poezia neîndemânarea vine
din lipsă de exercițiu viața nu așteaptă
stop

cel puțin de dimineață 
și picturile și ochii 
plânsul scoate poezia
acul cuiul simetria
sens nu pune înainte și așteaptă
o să vină

missed call

nu mai știu ce scriam la 20 
pe cine iubeam la 20 
ba da, știu
ce mai contează, nu erai tu
era ea, cu privirea aia de crocodil afară din cușcă
ce am de dat lumii ăsteia tu să-mi spui
și-o să dau drumul tuturor animalelor din grădina mea zoologică

te-am învățat că despre poezie nu se vorbește
poezia se trăiește
atât
ca la 20, ca la 70 
azi mi-a venit să vărs de la sânge albastru
de plăcere
de uimire 
o gaură se cască înăntru și nu știu încă dacă poezia ne alege pe noi 

am sunat pentru că voiam să știi asta
pentru că tu înțelegi 
nu, nu ești calul meu de curse
nici mama
nici păsările mele nebune
te iubesc 
asta să fie clar
nu-mi pasă dacă cineva o să se supere 
poate pentru că nimeni nu o să se supere 

nu inovez dar vorbesc cu tine iar pentru asta poezia
chiar trebuie să însemne ceva
fără să văd planșele, treptele, cadourile date pe sub mână
e greu aici, dar nu-ți fie frică
mi-am făcut o casă din pene și-o să rămân 
știu că e adevărat pentru că asta nu e o promisiune
e o poezie

a fi sau a nu fi în camera cu jucării

încerc să scriu 
să-mi reintru în ritm
să le demonstrez tuturor că prin mine încă mai curge 
poezia  
dar aud coborând pe stradă un grup de bărbaţi cântând
şi-mi dau seama instant: am stat prea mult în camera asta-n formă de con 
unde soarele pătrunde doar atunci când dorm, dinadins
notele se distorsionează
femeile nu mai ştiu să plângă să urle să mă facă să plâng

până n-ajungi în stradă nu ştii cum e să n-ai
până nu se rupe ultima coasta 
ascultă-mă
aş putea să te mint dar nu

scrisesem o strofă mai bună decât toate celelalte
dar până la tipar s-a ales praful

mă gândesc la câţi alţii au trecut prin ploaia asta acidă
cu dureri poate mai mari decât ale mele
vise smulse aşa cum dai afară o măsea înainte de timp
motivând că oricum nu se mai putea face nimic

până n-ajungi în stradă nu ştii cum e să n-ai
până nu se rupe ultima coasta 
ascultă-mă
aş putea să te mint dar nu 

aici toate obiectele se strâng unele în altele
să se încălzească sau să se auto
distrugă
în fiecare zi dau afară nişte cadavre
sunt prea obosit să le-ngrop aşa că 
le las în stradă 
rugându-mă să nu le mai găsesc

dar ele ştiu drumul înapoi
acum îmi stau în ceafă nu mă lasă să scriu 
pierd cuvintele cele mai importante
unul scoate un pistol mă ameninţa
râd
îl încarcă
ar putea apăsa pe trăgaci în orice clipă şi
nimeni să mă apare
nimeni pentru care să merite 
să mor

hora

ţi-aş lua clar-obscuru-n palme
azi mă trece ca o apă

iglu luptă brațe calde
ieri mă trece ca un val

previzibil poezia practicată de departe

circul ciuma celelalte se grăbesc
cu toții-mi par

cunoscuți și totodată
scâncetul se-așează peste


vertical

chiar și mâine

poezia nu e numai despre cum scrii
poezia e şi despre cum eşti
sau despre cum te văd alţii

La port

nu ştiu de ce-mi plac mie poeziile
christine mi-a recomandat să vin aici
am citit regulamentul
bineînţeles trebuie să-l calc în picioare

poezia e un petec
am uitat ce e poezia

un doctor ce lasă ipocrizia la intrare

eu uitând totul
arbori nevăzuţi asta e poezia?
oamenii nu-şi mai pierd demult respiraţia în faţa lunii

cine ştie pentru cât timp o să mai fim
cine ştie cine ne-a ales sau pe cine
am ales noi

cuvinte scurte
moara norocului
totul se linişteşte şi nimeni acum
mâine
de acum
înainte
//

Pelicanul roz

fac pe dricu-n viaţa ta doar-doar
să te duc la groapă
şi tu păsări
şi tu îngeri

catastif al primăverii nu ştiu ce să mă mai fac cu băiatul ăsta
doamnă io zic să nu-l mai hrăniţi cu caşmir trompeta aia rămâne la mine
e mai bine aşa merg să scriu o poezie să-mi mai ierte dumnezeu din păcate
ne vedem mâine promit pas cu pas din prăpastia asta se nasc oamenii
acum ori niciodată croieşte-ţi drum prin hăţişurile portocalii
tălpile mele spun o poveste pe care s-ar putea să vrei s-o asculţi

anatomia puștii îndreptate spre a treia victima
spunând nu mai pot să fac asta aruncă prosopul
unu doi trei patru cinci şase şapte opt nouă
poezia e o poartă către masa tăcerii
ruxandra cască în camera de vizavi
cam atât acum cam atât

epitet 3

mare căcat şi cu poezia
ce rost are
dacă şi noaptea pui mâna anapoda peste umărul femeii tale
culegi stângaci zarurile şi speri să-ţi spună şi ea ceva
nu orice
nu oricum
dar ceva

cercul ăsta cu două aripi
ca o femeie frumoasă
un asteroid ce-ţi spune pe nume
şi dup-aia îţi aduce micul dejun
şi e cel mai bun mic dejun
cel mai albastru asteroid

bă, prostule

z. undeva departe

scriu săptămânal o poezie
oricât de mică
în felul ăsta pot bate străzile victorios
cu ochii către cer
fără să cer
fără tine şi totuşi

urmează să ies
oameni de toate vârstele îmi vor spune lucruri nemaivăzute
trăite acolo, departe de patul meu cu două picioare
voi zâmbi gândindu-mă la strofa a treia

vezi tu poezia trebuie să stea în sertar
acolo se simte bine poezia
oamenii nu comunică prin texte
prin substantivul cer aşezat de fiecare dată la început
oamenii vor să-i iei de mână şi să le spui
gata. de azi o să fie ceva mai bine.

a b c

să ştii să scrii de la un punct încolo nu mai înseamnă
cine ştie ce
poezia se transformă într-o oglindă
o plantă căreia nu-i mai pasă dacă răsare sau nu răsare
o femeie care te lasă să-i pui picioarele unde vrei tu
geme ori de câte ori ai nevoie
apoi rămâne lângă tine fără să mai spună nimic

indulgentă se întoarce şi mâine
încerci să-i spui o poveste îi legi câteva coliere de gât
bolul cu cereale umplut cu lacrimile amândurora
acre strâmbe cu nod la ambele capete
te întorci pe tine pe toate părţile
circuli cu cele mai scumpe taxiuri din oraş
ai vrea să te arunci de la etajul patru dar nu o poţi lăsa așa

începi să numeri
o lovitură în tâmplă la fiecare intersecţie
o pată de sânge
o urmă de ruj

geam spart
îţi bagi două degete pe gât şi te rogi să se termine

p5_ alt interludiu

o supapă de împrumut plimbând paltoanele necunoscuţilor
lustruind ghete şi bancnote
iubirea - un fâșâit veşnic furnici în palme şi nu numai în palme
piese de domino. un rege trist
semaforul necunoaşterii
clopotul de dinainte prânz
femeia vişinie călcându-mi umerii
o cămaşă cu mâneci rupte
poezia
panglică pentru suflet

zero trei. zero opt (c9)

jivine jivéte
poezia - un joc de cuvinte
miercuri deschidem cuşca cea nouă şi albastră şi spunem
tot ceea ce poate fi spus dintr-o singură respiraţie

dar tu te întorci la ale tale
mie-mi laşi coliviile
cuminte mă arunc sub cearşaf şi pentru a doua oară ceva se întâmplă cu ochii mei
mă aşez la masă şi scriu alte-opt-rânduri-despre-om

limbaj

un nou limbaj îmi cere poezia
acum când în sfârşit a amprentat o revistă adevărată
şi o aşteaptă pe o a doua
acum tocmai acum
când alte flori mi se arătă în grădina părinţilor

am să ţi-l dau îi şoptesc culcându-mă pe o ureche
ea îmi scormoneşte în stomac strigând
trebuie să mai fi rămas ceva aici pentru numele lui dumnezeu

eu surâd crezând că asta-i ziua când poezia mă va părăsi
trebuie să mai fi rămas ceva aici o picătură de viaţă adevărată
trezirea asta ce nu poate
ce nu ştie a capitula

POEZIA.UN SAC FĂRĂ FUND

poeţi citind
cu rândul
cu gândul
cu maxilarele lor de tigri
mi se pare jalnic, un pic

poate fac eu pe rebelu'
ca la cimitiru' bellu - corbii mi-au luat pixul şi
toate celelalte instrumente de scris
deci iată-mă,
aveţi un pix?
guma de şters?
poeţii de pe val nu şterg podele
nuielele sunt cu un rând mai în spate

nu mai trag cu arcul din clasa a patra
ce acru era cerul când am venit
dar am venit
acum pot să plec
am glumit
hai să citim
am glumit şi de data asta
năpasta lui caragiale m-a lăsat cu-n cinci peste vara
deşi nu fusesem foarte departe

am scris cel puţin patru poeme de pe WC
probabil o să credeţi că e vulgar
sau că vreau pur şi simplu să şochez
dar aşa e.