at the window

2:20 tristețe prin pori prințese fără casă redevi tu uneori
coboară nori lifturi blocate dumnezeu la aparate 
e sâmbătă și plouă mi-e milă de mine e trecut de ora 9 ea nu mai vine
totul se-ntâmplă cu rost o poezie contra-cost o masă servită de-un chelner nervos
capul plecat nu vede ploaia de stele se-ntreabă mereu: unde-s stelele mele?
4 trecut mă-ntorc în cuib nimeni orice văd îmi aduce aminte de tine
rânduri fine cad peste mine e tot ce am nu știu ce mă ține viu sau cine-mi dă dreptul să-ți scriu
o lume nouă așa visau toți flori adânci ca tăieturile ce te făceau uneori să plângi
se strigă pas mă-ntreb ce-a mai rămas și-adorm iar cu oboseală-n glas
2:20 tristețe prin pori prințese fără casă redevi tu uneori
coboară nori lifturi blocate dumnezeu la aparate artefacte poezii stricate

restul de dubă

sunt analfabel asta ajută
slab iubind doar fetele care nu mă iubesc
la fel ca ianuș
despre mine nu se scriu manifeste
pe mine nu mă dă nimeni afară 
urina mea primește aplauze știu 
spectrul mizerabil gesturi necunoscute
am reușit să speriu scriind 
trăind
tocmai de asta n-o să fac nimic niciodată 
tocmai din același motiv ar trebui să te gândești din nou și din nou 
eu să mă opresc să număr străzile omizile 
ce vezi e continuarea eșecului
pune mâna pe 112 lasă sirena să mă ia înăuntru și spune-mi 
salvarea nu oprește niciodată
ai face bine să te faci bine 
rămân urmele cauciucurilor
special dau atât de prost că-mi vine să mă bucur

a fi sau a nu fi în camera cu jucării

încerc să scriu 
să-mi reintru în ritm
să le demonstrez tuturor că prin mine încă mai curge 
poezia  
dar aud coborând pe stradă un grup de bărbaţi cântând
şi-mi dau seama instant: am stat prea mult în camera asta-n formă de con 
unde soarele pătrunde doar atunci când dorm, dinadins
notele se distorsionează
femeile nu mai ştiu să plângă să urle să mă facă să plâng

până n-ajungi în stradă nu ştii cum e să n-ai
până nu se rupe ultima coasta 
ascultă-mă
aş putea să te mint dar nu

scrisesem o strofă mai bună decât toate celelalte
dar până la tipar s-a ales praful

mă gândesc la câţi alţii au trecut prin ploaia asta acidă
cu dureri poate mai mari decât ale mele
vise smulse aşa cum dai afară o măsea înainte de timp
motivând că oricum nu se mai putea face nimic

până n-ajungi în stradă nu ştii cum e să n-ai
până nu se rupe ultima coasta 
ascultă-mă
aş putea să te mint dar nu 

aici toate obiectele se strâng unele în altele
să se încălzească sau să se auto
distrugă
în fiecare zi dau afară nişte cadavre
sunt prea obosit să le-ngrop aşa că 
le las în stradă 
rugându-mă să nu le mai găsesc

dar ele ştiu drumul înapoi
acum îmi stau în ceafă nu mă lasă să scriu 
pierd cuvintele cele mai importante
unul scoate un pistol mă ameninţa
râd
îl încarcă
ar putea apăsa pe trăgaci în orice clipă şi
nimeni să mă apare
nimeni pentru care să merite 
să mor

e.

scriu un poem din două-n două săptămâni
fac un apel celor atenţi la tot ce spun
(celor cuminţi, celor nebuni...)
aduce-ţi-mi pe săptămână-un sac
plin cu cărbuni şi-o furcă nouă să-i întorc

am să mă străduiesc mai mult
atât cât pot şi am să vă răspund
la rugăminţi la rugăciuni dar nu acum
mă caută cineva prin rai

mă caută cu un telescop din lemn de prun
trebuie neapărat să plec/ să-i spun că nu primesc cadouri până la crăciun