112

bun venit în terminal grijă mare la fundal dumnezeu latifundiar viața de după-n canal
o canalie gust amar apar când alții dispar înnălbesc ca un zidar șase fețe ca un zar 
o să-mi depășesc condiția pe banda a patra apa trece lovește piatra 
recunoaște fiara moartea joia noe rătăcea căutând scânduri la troia
sunt o cușcă cu ochii mari ceva mă vede din oglindă cine pe cine imită
răni peste mine răni peste marte o casă de păpuși deteriorate 
te iubesc dar n-am curaj asta i-am spus n-am mai văzut niciodată dereglaje mari de fus 
din visul ăsta se trezește cine poate moartea nu rămâne-n spate mulțimi cad însângerate 
fum m-acoperă nu mai pot să văd nimic e mai bine ca acasă inimă-n formă de dric

muzica de pe dig

tu crești papagali eu ascult jazz nebun din '74 și parchez departe 
de toată lumea aici sunt doar eu cu mine am găsit lumina ce ca lumea să nu mă crezi
am venit să-mi dați și mie am venit să-mi dați și mie o porție de viață de la cofeterie
cu ce să fie? cu ce-aveți, răspunde bărbatul, dar dați-mi-o mie - așa să fie
și pleacă ca și cum n-ar fi fost niciodată pe-această stradă - uau
apare-n roma m-apuca voma zborul ăsta turbulent mă vă face să uit 
privesc în cuib la măruntaiele mele mici îmi cam vine să cânt
miros a pământ a tine cine locuiește în catacombele de lângă mine
cine mă privește plec de-aici las totul într-o coadă de pește zââmbește 
viața-i doar o clipă o să plecăm cu toții oricum nu-ți mai fie frică
ce mică-i lumea atunci când știi că mai ai doar un pic, nu?
ploaie de vară ne plimbăm cu dricu' nu-i nimic nu poeziile astrale au un aer ambigu 
prieten cu frigu' știi sigur 
singura unitate de măsură e timpul

Pelicanul roz

fac pe dricu-n viaţa ta doar-doar
să te duc la groapă
şi tu păsări
şi tu îngeri

catastif al primăverii nu ştiu ce să mă mai fac cu băiatul ăsta
doamnă io zic să nu-l mai hrăniţi cu caşmir trompeta aia rămâne la mine
e mai bine aşa merg să scriu o poezie să-mi mai ierte dumnezeu din păcate
ne vedem mâine promit pas cu pas din prăpastia asta se nasc oamenii
acum ori niciodată croieşte-ţi drum prin hăţişurile portocalii
tălpile mele spun o poveste pe care s-ar putea să vrei s-o asculţi

anatomia puștii îndreptate spre a treia victima
spunând nu mai pot să fac asta aruncă prosopul
unu doi trei patru cinci şase şapte opt nouă
poezia e o poartă către masa tăcerii
ruxandra cască în camera de vizavi
cam atât acum cam atât