ruxandra cdpl

tot ce rămâne după sunt cearșafuri și linguri
felii de pâine respirație între-tăiată 
tu ești albastră ții picioarele elegant 
prezinți detașat ca o femeie care a urât dar acum se simte mai bine
trebuie să știi că mie nu-mi pasă de premii 
de cuvinte de poezii nici atât
suntem amândoi la fel de fragili și de singuri 
mirați în așteptare iar tu
nu știu nimic despre inteligența ta 
nu știu dacă vrei să se vadă sau să nu se vadă
vorbești destul de bine sau oricum știi să ieși din situații jenante
nu ca mine
nu știu nimic despre tine și asta mă lasă să scriu 
în dimineața asta m-am regăsit 
nu mai am îndoieli vorbesc ca un om nebun scriu ca un om sănătos
ninu se sinucide în fiecare dimineață eu 
deschid ochii și-i zic cătălina poezia poate fi blândă
vezi sunt nestatornic nespălat nesimțit neputincios
strălucitor 
mă întreb de ce întind mâna atunci când întind mâna 
de ce felicit de ce zâmbesc de ce scriu ca voi și nu ca mine 
de ce nu pot să-mi scriu piesele sau să plec de-acasă
ruxandra băeiții ca noi au nevoie de un ax de care să se țină cu dinții 
textul ăsta se scrie singur sare pe rană ca un delfin întors cu spatele
da, eu m-am întrebat cel puțin de câteva ori ce caut aici ce caut 
și nimeni n-a știut să-mi zică băiete oprește-te 
non-conformismul tău e urât spinteci ca și cum viața ta e pentru totdeauna 
și-o să pierzi de fiecare dată
iartă-mă îmi zisesem c-o să fiu scurt
mi-e rușine de mine
scriu poezii și chiar și aici mă ascund
pentru că mă leg de radu de cdlp de simpatiile voastre nevinovate în loc 
să-ți spun că ești o fată frumoasă și că știu 
că niciodată n-o să fii prietenă cu mine

Pelicanul roz

fac pe dricu-n viaţa ta doar-doar
să te duc la groapă
şi tu păsări
şi tu îngeri

catastif al primăverii nu ştiu ce să mă mai fac cu băiatul ăsta
doamnă io zic să nu-l mai hrăniţi cu caşmir trompeta aia rămâne la mine
e mai bine aşa merg să scriu o poezie să-mi mai ierte dumnezeu din păcate
ne vedem mâine promit pas cu pas din prăpastia asta se nasc oamenii
acum ori niciodată croieşte-ţi drum prin hăţişurile portocalii
tălpile mele spun o poveste pe care s-ar putea să vrei s-o asculţi

anatomia puștii îndreptate spre a treia victima
spunând nu mai pot să fac asta aruncă prosopul
unu doi trei patru cinci şase şapte opt nouă
poezia e o poartă către masa tăcerii
ruxandra cască în camera de vizavi
cam atât acum cam atât

_ jaloane

am ştiut atunci că Ruxandra fusese un caz fericit
am ştiut că toţi ne vom fi citit poeziile cu teamă şi nepricepere
din vârful unui bloc cu patru etaje/
vârful picioarelor
pentru că poezia
pentru că poezia e ceva de care trebuie să te temi

sun-o, mi-a spus
e încă singură
o rochie albă nu înseamnă nimic
sun-o, mi-a spus
dar mâinile mi se făcuseră incredibil de mici
nu pot face nimic, am ţipat eu

am ştiut atunci că nu contează ce autori ne plac
cum e cu revistele literare
un cenaclu, în viziunea mea, arată cu totul diferit
exprimă cu totul altceva
ce vrei să spui, ce încerci să ne spui
desigur, nu aveam nici cea mai vagă idee

iart-o
şi totul are să fie mai uşor
golurile se-astupă cât ai zice Gellu Naum
Godot, această entitate pe care o înlocuiam deseori
cu Dumnezeu şi invers, zâmbea din colţul său
era clar, trecusem cu brio


a, era să uit
am sunat-o a doua zi
aproape de ora prânzului
era pentru prima dată
când îmi călcam în picioare propriile
rânduri