gm

grea meserie poezia
grea vocație viața
obrajii cad îmi spun nu-i nimic 
aici totul e veșnic sau
nu-i nimic aici
totul e veșnic
patul de spital din care puteai să nu mai ieși
puteam să nu mai ies 
dar uite că pe noi ne ține cineva aici 
doar el știe de ce
retarzi poetici cu inimă mare de rechin și dinți de lut 
acum spune-mi
ce se ascunde dincolo de semicercul căruia oamenii i-au zis semi-lună
ce stă în spatele ochilor georgianei
când o să putem sta și noi ca oamenii 
ce fac dacă nu găsesc lalele mov
nu știu ce altceva ar mai vrea să primească și 
e atât de greu să respiri
e atât de greu să renunți 
să nu renunți 
să alegi drumul greu 
să scrii poezia care se scrie singură 
aranjăm o ploaie un taxi la scară o sticlă de vitriol o trompetă la care să știu să cânt sau eu sau tu 
o poartă spre noi
gândul care te ajută să faci lucrurile exact așa cum
arcurile pe care le făceam la patru ani
încercând să prind cine-știe-ce

titlu

Mă simt lipsit de orice speranţa
lipit iremediabil de mine
trebuie să scriu şi/
uite cum poezia nu mă lasă să trăiesc o viaţă normală
mi-atât de frică de nebunii adevăraţi
şi de toate poveştile dinăuntrul capetelor râzânde
de spitale n-am ştiut să-mi fie frică, mă amuză/
ba chiar aş stă acolo o vreme
încă-mi amintesc casa de vizavi
cu obloane verzi
pentru cine este acest acasă
pe care-l strigi cu teamă ca de moarte neîncepută încă
un măr nu face rău nimănui
un coş de mere, destul probabil

femeia aia nu ne mai arată niciuna din poeziile ei
despre lume
şi despre Dumnezeu
despre cine în faţa cui azvârle greşeala

şi uite cum intră poezia acolo unde
nimeni nu vrea să aibă a face
cu dânsa?

şirul oamenilor mereu în căutare de ceva
fericirea
ferestrele
nodurile pe care nu le-ai înţeles niciodată
Priveşte înapoi cu mânie
nimănui nu-i pasă că ne pierdem prin lanuri
pe care le coseste mereu şi mereu
altcineva

cine ştie
poate pe o ploaie ca asta
uzi şi neînţeleşi de nimeni
la poarta asta care seamănă cu cerul
o să te-arunci iremediabil în braţele mele
în venele mele ce bâiguie după o fărâmă de sânge roşu

cine ştie
poate pe o ploaie ca asta
încheieturile
şi bisericile
nu mai stau
laolaltă.