titlu

Mă simt lipsit de orice speranţa
lipit iremediabil de mine
trebuie să scriu şi/
uite cum poezia nu mă lasă să trăiesc o viaţă normală
mi-atât de frică de nebunii adevăraţi
şi de toate poveştile dinăuntrul capetelor râzânde
de spitale n-am ştiut să-mi fie frică, mă amuză/
ba chiar aş stă acolo o vreme
încă-mi amintesc casa de vizavi
cu obloane verzi
pentru cine este acest acasă
pe care-l strigi cu teamă ca de moarte neîncepută încă
un măr nu face rău nimănui
un coş de mere, destul probabil

femeia aia nu ne mai arată niciuna din poeziile ei
despre lume
şi despre Dumnezeu
despre cine în faţa cui azvârle greşeala

şi uite cum intră poezia acolo unde
nimeni nu vrea să aibă a face
cu dânsa?

şirul oamenilor mereu în căutare de ceva
fericirea
ferestrele
nodurile pe care nu le-ai înţeles niciodată
Priveşte înapoi cu mânie
nimănui nu-i pasă că ne pierdem prin lanuri
pe care le coseste mereu şi mereu
altcineva

cine ştie
poate pe o ploaie ca asta
uzi şi neînţeleşi de nimeni
la poarta asta care seamănă cu cerul
o să te-arunci iremediabil în braţele mele
în venele mele ce bâiguie după o fărâmă de sânge roşu

cine ştie
poate pe o ploaie ca asta
încheieturile
şi bisericile
nu mai stau
laolaltă.