Legendele nu ajung niciodată să şadă pe podul palmelor
Casele-acestea noi ce se ridică în zare fără ştirea mea
Inimi ce se ridică pentru o ultima suflare
Portul ăsta nu cunoaşte pe nimeni
Inimile slabe nu ajung niciodată să şadă pe podul palmelor.
Teatrul e boala pe care ne-am ales-o noi, mi-a spus
În fiecare poem strecor câte-o minciună ca să nu uitaţi adevărul,
am zis eu.
Iarna nu omoară pe nimeni
Moartea nu omoară pe nimeni.
Te vreau pentru că nu cunosc alte frici în afara singurătăţii.
Copacii nu m-au tulburat niciodată.
Asemeni unei viţe de vie ce se naşte şi creşte la nesfârşit,
apropie-te de pieptul meu, apropie-te de coastele mele
sărutul poartă numele care i s-a dat.
Azi aş fi vrut să-ţi strecor o floare pe sub mâini
pe sub pleoape.
Să nu fie prea devreme
Să nu fie prea târziu
Vânzătorii ăştia nenorociţi nu mai vor să audă de mine.
Dar cine sunt eu să cer orbire
Dar cine sunt eu să cer o frunte ca a ta
Dar cine e Dumnezeul ăsta al tău de-mi tot îndeasă pietre în pantoful cunoaşterii?
Pot să mă joc de-a sfinţii, ce-au să-mi urle?
Pot să mă joc de-a omul neîntors, ce-au să-mi facă?
Pot să mă joc oridecâte ori îmi aduc aminte de mare
Oridecâte ori îmi aduc aminte de om.
Oridecâte ori rugăciunile mele se opresc la poarta ferecată înainte.
Azi aş fi vrut să mă strecor pe mine
Să nu-mi mai fie frică
Să nu-ţi mai fie frică
Să nu-mi mai fie reci mâinile, şoldurile.
Ochii mei ştiu cum să te vadă,/ cum să te numere,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu