Micul pinguin albastru

Şi poate m-aş îndrăgosti şi azi de tine...

Şi poate am pluti pe mare până-n sud,

Toţi pinguinii sa ne-arunce-n urne,

Şi să ne lase-n voia celor ce nu sunt.

  

Şi poate am trăi aşa o vreme,

Îmbrăţişaţi, uitând de frig,  

Am fi uitaţi de duhurile rele

Şi de mici focuri ce se sting.  

  

Sau mi-ai muri în braţe, poate,

Şi n-aş mai ştii cum să mă-ntorc,

În ultimul vapor ce poate să ne lase

Departe de Ecuator.

  

Un bun scufundător se va salva cu siguranţă

De la un nou sfârşit în branşa sa,

Dar toţi, probabil, vor mai rătăci o vreme

Pan' să le spunem că nu pot zbura...

Hipermetropia

Doctore, vreau

Lentile noi.

Văd tot mai greu, iar cele ce le văd încep să fie tot mai mici.

O pâcla-mi joacă-n fiecare joi un fel de trecere înspre mai sus,

Iar un călău îi trage-n jos cu fiecare şoaptă ce le-o scot.

Am încercat să-mi cos cuvintele pe dos,  

Dar sforile ingenunchiau în mâna lui.

Am încercat să-i las ceva să-i fie de folos,  

Dar crede că mă cred nebun.  

Câte recolte să îi mai răpun

Să plece doar o zi din visul lui?

  

Dac-aş putea să-l văd măcar

Atunci când le indică locul

Sau când le spune despre-un ultim drum,

I-aş strânge între palme

Şi nu i-aş mai lăsa

Să ştie, nou, nimic.

  

Să-mi dai lentile noi, să nu te temi,  

Căci au să crape după primul scâncet

Ce am să-l scot in dialecticul acela viu.

  

Să-mi dai lentile noi,

Să-nvăţ să nu mai fiu.

Doctore, vreau

Lentile moi,  

Să nu-mi fac tăieturi din creştet

Până-n tălpi.

3 ori 3 egal 3

Cred că semaforul ăla diform pus imediat la intrare,

M-ar speria acum.  

S-ar speria şi el, m-aş speria şi eu

Şi timp de câteva minute ar fi un haos  

Din care n-am mai şti cine trebuie să iasă  

Şi de ce.  

  

După ce ne-am linişti l-aş servi cu cafea

Şi l-aş întreba de când locuieşte cu mine.

Mi-ar spune că s-au făcut aproape trei ani

Şi cu o tăcere care îţi mestecă fiecare organ în parte,

Ne-am despărţi pe pragul de la intrare.

  

Am uită apoi,

Pentru că întoarcerile din drum

Nu constituie însemnătate  

Într-o poveste atât de plină.

Nu au nimic solemn,  

Nimic de pus la rădăcină.  

Lumea dintre degete

Presar idilice idei,  

Presar poeţi în miniatură,  

A căror singură dorinţă e s-ajungă la zei,

Să le extragă prunele din gură.  

  

O nouă zi pe care n-o mai vrei,

Dar azi munceşti în tură,  

Răsare-un soare sub un tei,

Luni lumea-i o harababură.

Diacritice-ntr-o doară

Diacritice-ntr-o doară am aşternut la beţie,  

Era dimineaţă, vară,

Tot ce trebuia să fie.  

Erau flori plin colorate, parfumate amidonuri,

Lumi curtate, îmbinate

În 3-4 semitonuri.

  

Dar s-au revoltat de-n dată

Şi mi-au dat în dar uitare,  

Nu cumva să spun pădurii

Plăsmuirea minunată.  

  

Cum pot eu să o înduplec,

Să-i cer măcar o fâşie

Dintr-o glorie nesperată,

Deloc sumbră, străvezie?

  

Diabolic răsfirate râd acum şi prin spitale

Eu nu râd, eu tac de-o dată,

Aş vrea să mă pierd în mare.

Să mă poarte toţi delfinii - molatice-notătoare

Să mai văd o dată crinii din grădină ce nu moare.  

Nu sfârşeşte niciodată şi-asta-i lege strâns legată

Pot să jur pe trei poeme şi o carte ne-ncheiata.

O carte neterminată, pot să jur ca toţi panganii,  

Dumnezei, plecaţi din ceruri,

Muritorii vor hârtie!

H5. Valenţe

N-am ştiut ce-avea să fie, pentru ce şi unde duce

Drumul despicat în două, născătorul de răscruce.

Dar am dat semnalul vesel şi chiar pe nepregătite,

Am ieşit năuc în soare, cu firele despletite.

  

Repejor am dat năvală şi-am vorbit de-o destinaţie.

Mă privea o domnişoară în pantofii ei cu ace,

Ce-o-nţepau de când făcut-a

Tot fatidica greşeală.

De-a i se ivi în cale

Peste vise, viitoruri,

Peste soldaţii supuşi,

Ce se-nghesuie-n uitare,

Într-o casă de păpuşi.

  

Licărire-mpresurată după moartea de pe urmă.

Ştiu, erai o altă faţă, corp comun ce mă inundă,  

Fără să pot şti motivul

Ruperii de jos din vale

A unei crenguţe roşii, rumene, provocatoare

De schimbări şi revelaţii

Despre cartea ce-ntr-o doară,

Se-nvoieste să nu doară.

Să nu ştie,

Să nu fie...  

Răspuns dintr-o altă lume

Într-un poem au prins să vină vulpile din miază-zi,  

Cârduri mari şi zgomotoase să n-avem cum să uităm,

Cu porniri cam păcătoase şi cu ură şi cu sete,

Toţi acei mai noi privisc, holograma din perete.

  

Strofa trei - atât de plină,

Ca şi teama de sub gene,

Ce se-ascunde şi se miră,

Nu respiră şi nu geme.

  

Tot să spulbere aşteaptă, cea cu gâtul cu podoabe,

Ne pândeşte gând şi faptă,

Într-un exerciţiu mut.

Îi zâmbim de printre cadre, măsluim un împrumut.

  

Şi mi-e frică şi mi-e milă,

Stupul o să se desire,

Litere din linguriţă,

Se zburlesc şi-şi ies din fire.

  

Vulpile din miază-noapte stau la coadă şi-nca speră

Limbile să scoată aburi dintr-o tânără himeră.

Să uite din inerţie corpuri umede, stihie,

Pori cu aripi să le ducă într-o altă galaxie.

Fericirea nu doarme

M-ai rugat să-ţi scriu un poem.

N-am putut, aşa încât mi l-ai dictat chiar tu.

Mi-ai spus că fericirea-i o curvă

Ce se culcă cu noi şi-apoi ne lasă-n somn adânc,

Inconştienţi, pierduţi, uitând pe rând câte-o felie,

Ştergând  uşor din urmele pe care toţi ni le-au lăsat

Neintreband măcar dacă mai este loc.  

  

Nu mai era aşa c-am început să desenăm pe interior,

Organe ce nu ne mai cunoşteau.

Să recităm imnuri de frunze-n drumul nostru

Spre-napoi.   

Să ne spălăm cu suc de nuci şi ceaiuri ce ne ţin

În aşteptare.

  

Mi-ai spus, nu şade bine unei doamnişoare.

Ţi-am spus că ştiu, nu se cuvine, dar...

Pisica aceea cu instinct barbar,

A cărei inimi bubuie pe trepte,

Aterizează numai în picioare.

  

Singura carte cu final închis.  

Singurul film cu cadrul fix,

În care alte forme nu-s.

Ea se va prăbuşi de sus,

Într-un jurnal cu foile lui albe.

Corpuri de-a valma

Aţi îngropat în trupul meu sute de vieţi,

Pe ascuns, pe şoptite.  

Le-aţi îndesat în fiecare colţ, să-mi fie cald,

Să-mi fie dor...

Aţi îngropat şi-acum îmi strigă după ajutor,

Dar toţi suntem mai fericiţi,

Pământul e mai gol.

  

Azi respirăm din suflul mort al corpurilor ce se-mping

Să-şi facă loc în peşterile mele dezgolite.

Peste câteva luni vor scrijeli cu mâinile ceva,

Am să citesc.

Se vor topi, se vor dezintegra,

Vor face loc şi altor inimi neînsufleţite.  

Micul tenor -cantabil-

Când m-am trezit din pat de foi,

Mi-au spus c-au dus-o către nord

Şi am fost nevoit să-i cred,

S-aştept.

  

Au dus-o-n frigul neclintit,

Într-o bărcuţă de nylon,

Lângă un pui de portocal

Şi-un pui de om cu voce de tenor.

  

Şi s-au jurat pe cer şi pe pereţi

Şi mi-au lăsat numai o vorba în cuier,

Femeia nordului, de-acum.

Vor spune toţi cu glas domol.

  

Domol parc-aş fi vrut să fie nervul meu,

Să casc un somn adânc până prin primele poveşti,

Dar s-au crăpat oglinzile pe cer şi mi-au ţipat.

Eu le-am promis ceva.  

  

Mi-a scris în micul bileţel,

Merg să văd viaţă în culori...

Să-nvat să zbor

Să desenez, să mor...

N-ai să mori -cantabil-

N-au să te poarte-n braţe mari

Sau să te urce-n jocul lor

Şi n-au să verse cântece de lăuda din viori.

Nu, n-ai să mori.

  

N-au să te plângă rupte de dureri,

N-au să se roage la sfinţii părinţi

Şi n-au să cheme niciun vrăjitor aducător de mari ninsori.

Nu, n-ai să mori.

  

N-au să te-ngroape între flori,

Iar decoraţii, nu doreşti.

Împărăteşti coroane, prea mărite zori,

Nu, n-ai să mori.

  

E limpede că apa de izvor  

Şi ca rezervele de prin butoaie,  

În cercurile-nchise c-o-ntrebare

Zâmbeşte ultimul nemuritor.  

Coacere

Departe, dar aproape,  

Aproape, dar departe,  

Un set de mulţimi complementare se împart

În găşti tot mai mici,  

Împrăştiindu-ne pliante despre bun simţ şi responsabilitate.

Parcă seamănă în fuga lor cu turcul,  

Vânzătorul de vată pe băţ,

Ce zâmbeşte plin de pete de ulei.

Probabil soţia lui are de susţinut o ultima olimpiadă

La matematică.  

  

Şi totuşi,  

Soarele te încălzeşte indiferent de bodegă,  

Iar zâna măseluţă încă-şi mai ţine părul pe moaţe.  

Copiii-şi smulg de zor

Ultimii dinţi de lapte, aşteptând

Un nor de zâmbete împachetate.

Substitut

Dintr-o nevoie demonică de fum,

De aburi ai morţii,

Am început a goli toate rezervele

De apă ale unui oraş pe care

-lucrul acesta până şi pe mine m-a mirat-

Nu-l mai văzusem niciodată.  

  

Nu-l mai auzisem niciodată

Şi nimeni nu-mi povestise nimic despre el.

Nici localnicii nu păreau dispuşi să spulbere măcar puţin

Dintr-un mister,

Pentru mine atât de nou,  

Cu o credibilitate atât de mare.  

  

Am sorbit -aşa cum numai uriaşul din poveste mai ştie-,

Într-o singură după-amiază,  

76 de fântâni,  

Pline ochi cu apa cea mai curată şi mai limpede,

Fără să simt a fi murit.

  

Somnul de după,  

Cred, cel mai lung de până atunci,  

Mi-a adus în faţă ochilor o livadă ce

Mă implora, numai ea ştie cum,

Să iau măsurile ce se cuvin.  

  

Ridicând pleoapele puţin, am  

Putut să văd că livada nu era acolo,  

Fântânile erau mulţumite, iar eu  

Eram un alt om.  

Vals celei ce mi-i te-a luat

Ştiam că am ceva din tine.

(Ştiai că ai ceva din mine)

N-am fost de-ajuns, n-a fost

Şi n-am ajuns

Pe culmile nimănui...

Pe culmi

Vreau să te-aduni, vreau să te-mpătur uşor,

Să mi-i te-aduni în nopţile în care ne spunea că suntem spâni,

Vreau să te-aduni.

Pe culmile nimănui...

Ne-am încăpăţânat şi n-am pierit atunci.

Ne-am forţat să trăim pe nişte stânci.

Ne-am amuzat.

Ne-am ridicat şi am plutit precum un con.

Un heruvim striga la mine,

I-am răspuns.

M-a întrebat dacă i-am scris ceva.

Şi m-am zgâriat cu vârful de stilou

Şi-aproape că s-au scurs cuvintele

Şi tu te-ai scurs şi-acum îmi ceri o ramură de crin.

Atât! Păi, atârnam pe-o frunte

Acompaniată de-un măslin,

Ce-abia-nvaţa

Moartea să-şi cânte într-un clavecin.

Îţi sunt străin.

Azi mă strecor pe culmile ce le vom bate-n cui,

Speranţele sunt multe.

Şi morţile sunt mute azi

Şi tu te laşi, vrei să mă pierzi

Pe culmile nimănui...

Îndemn gravat pe-o lingură de lemn

Ştiu cum aruncăm noi cu cuvintele, i-am spus iubitei mele noi,

Căci suntem goi, de mâini legaţi,

Toţi surzi şi muţi şi orbi,

Împunşi de corbii din adânc,  

Intruşi în casele din plumb, avem să fim, poate,

Măcar o dată adoraţi.  

  

Ca să fi poet, trebuie să ai

Cel puţin o dizabilitate.

  

Înăuntrul meu ceva mă-mpiedică şi cad,

Iar pământul îmi râde de pe altă rută,  

Se fereşte, chicoteşte ca un prost,

Pe dos, zău, l-aş întoarce şi m-aş îmbrăca cu el,

Mi l-aş încolăci pe degete ca pe-un inel uitat în clei,  

Unit ca pentru-o nuntă mută.

  

Otravile de prin fântâni sunt mici copii

Lăsaţi să uite într-un tomberon

Iar eu, hai lasă-mă purtat.

De m-oi izbi am să re-nviu, mă crezi?

  

Mă vei găsi oricum

Ca să ai voie să mă uiţi între trei cozi de mături.

Mă vei sacrifica.  

Am să mă zbat puţin,

Sufletul nu mai vrea să-mi stea culcat  

Sub pături.  

(Dă-n lături ca toate vorbele ce-mi stau

fugare dincolo

de carte!)

Tot noi...

Ajunsesem, nu prea ştiu cum, sub o prelată verde-nchis,

Liberi şi neştiuţi,

Întortocheaţi ca doi siamezi ce nu mai vor s-audă de operaţii

De separare sau alte nenorociri

Moderne.  

  

Nu ştiu ce ne-a ţinut în viaţă

Sau cine ne-a ferit de moarte,  

Dar ştiu că atunci, am văzut, pentru întâia dată,

Un copac făcându-se ţăndări de la prea mult frig.

  

Şi cât am plâns.  

Şi cât ne-am rugat la zeii rămaşi,

Şi cât am promis...

  

Alţii şi-ar da un picior, ori o mână, fără să crâcnească,

Pentru ca cineva să-i lipească într-un fel de tot,

Într-un fluid ce ştie să ardă de unul singur.

  

Singurul telefon din toată pustietea aia suna,

Parcă programat, tot la douzeci de minute.

Cineva -probabil o femeie- îmi spunea că mă iartă,  

Iar eu închideam mulţumit.

  

(Cum ne-au găsit?, mă întreba ca un copil.

Nu ştiu, dar mă iartă!

Şi adormeam într-un fel de vis greu,

Cu mâinile pe pieptul ce mă hrănea,

Pe-atunci, ca pe un nou-născut.)

00:00

Miezul nopţii - ce ironie.

Un pahar de tărie face mai mult decât o bucată de pâine.

O amnezie uşoară îţi dă mai multă căldură

Decât o pătură încălzită electric.  

  

Zarurile au fost aruncate  

De cel puţin două sute de ori,  

Iar buzunarele,  

Burduşite cu pietre ce se-nmoaie la vederea soarelui.

  

Imaginaţia începe să doară.

Actele de caritate îşi arată mândre dantura,

Precum un lup în faţa oglinzii.

  

Pe un vânt ca ăsta rişti

Ca toate greşelile ultimei tale vieţi,  

Să se prăbuşească în capul cuiva.  

Cel mai probabil, nevinovat.

  

(Bomba cu hidrogen nu se mai cere nici ea

Dezamorsată.

Nimeni, dar nimeni nu mai simte

Să salveze cumva situaţia.)

  

  

Miezul nopţii - ce ironie.

ORAŞUL CU SALCÂMI

Nu, n-a mai stat.

Îl văd în lumea lui,

Tot aşteptând să-ţi spună: "cui pe cui se scoate".

Tu-l iei de mâini şi îl întinzi, să-i spui,

Îţi spăl eu pactul cu nesfinţi  

Şi umărul cu necredinti.

Hai, dă-i ceva din mână ta cu zimţi.

Nu are dinţi că-i muşca ciuda din aţele noi, dar tot

Nimic nu pare nou în lumea lui.

Şi nimănui nu-i poate da prin gând că

În nucleul tău de sori,  

Primăveri cântă-n flautul ei.

Ce chei îmi dai?

Se rup în broască şi rămân închis.

E frigul oaselor şi mor

Cine eşti tu? Cine ai vrea să fii?  

Tresar de dor, dar pleci să îmi aduci ceva

Din steaua fără nume,

Din flintele nebune,  

Din ochii de cărbune...

Arzi, te ascunzi, te caută,  

E el, eu plec, cred c-o lăsăm pe altă dată.  

Boala

Vreau o lume cu cărţile pe faţă,

C-o sinceritate bolnavă, plină de patimi,

Ce rupe ţesuturi ca să facă  

Loc altora noi.

  

Succesiunile cu gust de măr, sunt imposibil de evitat,

Dar în moarte, şirul e un fel de "baba-oarba"

Ce uneori,dar rar, mai stârneşte şi hohote de plâns.

Un plâns vulgar, ca de noroi, scurt, neaşteptat,

Care sfârşeşte iute, ca o ploaie din anotimpul doi.  

  

Sunt bolnav de cuvinte

Aşa cum lupul ajuns de anii cei mulţi,

Tânjeşte după farul de care un cine-ştie-cine

Se îngrijeşte ca de proprii copii.

Bitum

Hai să stăm la o şuetă,

Să ne-amintim de noi, de serile cu chetă,  

Să citim în ceruri şi să mâncăm un nor din cremă dulce,

Ornat cu-n soi de paranoia.

Nu ştiu, îţi jur,  

Nu ştiu care e mersul lumii aceste,  

Dar nebunii bunici ne şoptesc poveşti până la zori.  

Vino de-i vezi!

Asta e noaptea în care aş putea să pier,

Căci mi-am lăsat fularele în voia lumii.  

Noaptea în care păsările-mi scot puţin din ochiul minţii,  

Iar tu mă-mpungi în creştet de teamă ca nu cumva

Să-nvat să te strig pe limba ta.

Marele Nimic - Cadrul 4: (Hoţi la schimb)

Nimic de văzut.

Nimic de ucis.

Nimic de scris, de prezis, de deschis, am zis.

Aveam întinse mâini mai mari  

Şi capetele mă priveau de pe pereţi.

Unul c-o lacrimă în josul ochilor, nămeţi, pistol,  

"E-aşa uşor să mori, e-aşa uşor!"

Mi-e dor de el, zăvor,  

Mi-e dor de drumul dintre corduri şi suflări,  

Mi-e tare sete şi mă dor pe rând,

-Parcă atât de tare-

Izbirile ce ştiu că stau şi mă pândesc la semafor.

Ce zbor mi-aş lua, să mor, de pe clădirile oraşului,  

Ce somn uşor i-aş mai ura  

Şi aş acoperi cu alb să-i fie cald,  

Să nu mai mişte.  

Triste vor să işte ceva nou,  

Dar războiul ăsta-i dus departe de noi,  

Departe de ei,  

Departe de flori ce-mi tot culegi, dar eu,  

Ar trebui să ştii, că mi-am pierdut miros,  

Miresmele-mi râd  

Şi hoţii vor să-mi dea ceva la schimb,

Să-mi fie de-ajutor...

În capul oaselor - Cadrul trei: Uittare

Îi voi opri din fuga lor.

Măcar cât trece o secundă să măsor un soare, doi,  

Să-i scot, să vi-i arăt,

Câteva scoici şi urlete să-nmoi în primăvară,

În culori.

Viori ce dau fiori şi câini ce muşca cărnile cu dinţii lor,  

Le sfâşie, le dor,

Le rup şi-apoi cobor,

Cu sfori înfăşurate după nori

Cu corbii-mi călători

Cu cufărul, dar mori.  

Te stingi, te arzi, te uşti, căci ploaia nu te udă.  

Dar moartea îţi inundă venele şi zilele se îngrozesc.

Şi nopţile se-ascund.

Şi hainele se rup.

Pe scurt, am să te văd de jos cum coşi cu firele pe dos,

Cum dormi pe umărul întors,

Cum scapi tu acele pe jos când ei....

  

O să uităm, o să-noptăm,

O să uităm, o să-noptăm,

O să-ngropam azi morţile în somn,  

O să scurtăm noi drumile ce le căutăm.

   

Hai să uităm toţi vocile în monocrom,

Să uităm ochii şi mânia,

Să uităm umeri şi menirea,

Vor să se scurgă apele în zori,

Să ne ascundem jos, în pori,

Să nu ne vadă în dolori,

Să nu ne uite inimile-n foi,

Să ne îngroape cum îngropi două comori.

Fără de hărţi.

Fără de cărţi.

De jocul tău să uite răpitori de sorţi.

În palmă ta, săruturi.

În gândul tău stau fluturi, iar

În moartea ta zac milioane,

Suflete ce plâng neterminatele trecuturi.

  

Timpul tău aşteaptă să îl iei de guler

Şi să-l scuturi.  

Introspecţie

Şapte păsări călătoare,

Stau pe-o sfoară de mătase.

Iarna se sufocă, moare,

Încuiaţi-vă în case.

  

Fum de rouă să se lase,

Pe ferestre, pe fotolii,  

Azi lumea stă şi se uită,

Cum se răsucesc fotonii.

  

Purpură şi argintie,

Tot răsuna şi se-mbie,

Vocea ce din depărtare,

Stă să cânte despre glie.

  

Şi pământul vrea să ştie,

Cine-s cei ce-l populează,  

Altfel, dintr-o nebunie,

Se face că explodează.

  

În noua bucătărie,

Un gândac stă şi oftează,  

Nu mai vrea butaforie,

Vrea să scape de pavază.  

  

Vrea să-i lustruim pantofii,

Şi mai vrea,ce feerie,  

O soţie ce visează,

Chiar la el în farfurie.  

  

Şi oftează şi se-mbie

Şi se crede erou mare.

Ne-ntrebam: "Cine-o să poată?"

"Cine ştie? Cine doare?"

Bocet

Între mine şi tine - un văl cam cât să-l despartă  

Pe eroul albastru de lumea de-afară.  

O pâcla cât să producă un accident repetat de 7-8 ori pe zi,  

În care tu să-mi spui că trebuie să fug,  

Iar eu să te privesc străin, cu mâinile în buzunar.

  

Într-o lume atât de nouă, oamenii,  

-probabil plecaţi la ale lor-

Nu au avut când să păcătuiască

Sau să moară.  

(Nici când să nască n-au avut.)

  

Într-o lume atât de nouă,  

Preţurile se stabilesc din ochi,  

Iar holdele se-mpart după numărători  

Niciodată stricte.  

  

Într-o lume atât de nouă poţi oricând să fi

Singur.

Poemul de la ora cinci...

Îmi aud mai tot timpul poemele citite în cadrul

Emisiunilor ahtiate după audienţă.  

Mici investigatori flămânzi ce vomită totul

Într-o baie mizeră,

În fiecare pauză de publicitate.  

  

O voce asemeni vânzătorilor din magazinele mici,

În care în lunile cu "r" îţi îngheaţă  

Şi cele mai de elementare principii,

Deplânge moartea mea sonoră după ce

Am făcut nodul greşit la cravată,

Am alunecat pe balustrada vopsită într-o culoare apropiată verdelui,

Am încercat din nou mirosul de benzină,  

Am îndrăznit zborul de pe acoperiş,

M-am aruncat în faţa trenului sau a unui camion de mare tonaj.

Îşi spun, din câte-mi dau eu seama:

"Mare păcat că în Sibiu nu circulă metroul.

Şi-n faţa lui s-ar fi aruncat."

  

Ei nu ştiu că iubesc trenurile,

Că, din dragoste pentru ele numai,  

Am renunţat la a mai studia Filosofia.

2. Cercul

Şi totul s-a dus în prima zi a lui noiembrie.

Nouăsprezece plecăciuni,

Nouăsprezece julituri de fiecare genunchi.

S-a dus aşa cum se duc ploile în luna în care se născuse ea,

Pe nesimţite.  

Cântări ce-ţi ridica părul pe mâini, pe picioare, pe ceafă..

Ce ciudat!, mi-am zis.

Cântecul ăsta e ca o trezire la viaţa pe care ea

N-a mai vrut,

N-a mai vrut, cu orice preţ, s-o trăiască.

Altfel ar fi stat şi-acum la capul patului,

Îngânând cuvinte de laudă

Şi strofe cu versuri fără soţ,

Celui ce, ni s-a spus,  

Ar fi mai bine să nu i se aducă  

La cunoştinţă

Nimic...

  

(Noiembrie înseamnă că mai e puţin...

O fi adevărat?

S-au înşelat cu toţii?)

"Semănăm, nu-i aşa?"

Avem atâta nevoie de finalurile fericite.

Un fel de hrană ce rămâne de cele mai multe ori

La o poveste cu mărul lui Adam şi cu toţi ai lui.

O nevoie ce ne mistuie cu nepricepere,  

Neştiind nimic despre prietenia  

Dintre oameni şi Pasărea Phoenix.

  

De ieri nu-mi mai plac atât de frumoasele cascade ce,  

Prin altruismul lor, îşi varsă sclipirile în văzul lumii,  

Fără regret sau dureri,

Fără prea multe cereri

De la zei.  

  

Nu-mi mai place Fluviul Dunărea.

Nilul sau Zairul, cu-atât mai puţin.

Nici râurile înfundate cu peşti ce suferă

De maladii dătătoare de puncte

Roşii

Pentru că cineva mi-a spus

Că dăinuiesc prin lacrimile pe care tu le uiţi

În batistele tale

Albe.

  

Lacurile, ţin minte, îmi plăceau,

Din simplul motiv că ele nu au

Unde să fugă...

Cinci

Vezi tu, timpul i-un mort înfricoşat;

Bătrânul ascuns printre cripte pe care-l vezi,  

Cel puţin o dată pe săptămâna, fugind,

Nici el nu stie de ce.

Înfrigurat de veacul sfartecat in zbor

De-un fluture ce şi-a pierdut,

Fără să vrea,

Vederea.

  

Ca un atlet de prima clasă  

Ce nu-şi mai aşteaptă chemarea pe podium, căruia

Nu-i mai păsa de medalii, blitz-uri,  

Sau aplauzele unora mult mai mici decât el.  

  

Ieri lăsai patul gol de tine, iar el,  

Crezându-se parcă luptător al revoluţiei franceze,

Ce ironie, mă împingea cu labele-i mari şi zemoase,  

Cât mai departe de cearşaful alb, care, spunea el,

Nu mi se mai cuvenea.

  

Azi aflu nu de la tine, ci de la ei,

Că dorinţele tale s-au făcut peste noapte mai mici

Şi că nu vrei decât să-ţi schimb uneori apa  

Cu una mai curată sau

Mai albastră  

Şi să presar, poate, putina sare, iar tu,  

La schimb, -mereu ţi-au plăcut schimburile-

Îmi vei dansa ceva, cu mişcările cele mai uşoare.  

  

Dar cine ştie câţi copaci au desfrunzit

Şi câţi alţii au învăţat  

Să se roage,

Numai pentru o moarte mai uşoară...

  

Cinci crai mari poposesc la hanul-de-nicăieri.

Cinci carafe cu vin îşi aşteaptă cu voluptate sorocul.

Cinci cântări de cocoş tânăr îmi spun c-am să mă lepăd.

Cinci monezi aruncate într-o fântână din centrul Braşovului  

Îl vor trezi, pentru doar câteva minute, pe marele Vlad.

Cinci din degetele unei mâini,

Te aşteaptă.  

La cină...

La fel de noi ca-n prima zi,  

Mâncăm friptură de viţel,

Cu lacrimi cât să-nece Marea Mânecii

Cu furculiţe mari - inox

Şi niţel usturoi.

  

Viţel abia venit pe lumea celor niciodată vi,

Avea-va să fie-ntepat cu ură,

Şi nu se va căii nici măcar unul dintre noi,

Ajută la uitare pură.

  

Poseidon

S-ar înfuria puţin,

Să ştii!

  

Naiul lui Pan ne va opri numai  

Pe cât să-şi spună-n gând "pentru sinceritate!"

A cam uitat că Dracul,

Nu într-o turmă de viţei s-ar fi ascuns.

Deraiaj

De câteva luni, cu o ciudă teribilă,  

Întreb, parcă pentru prima dată,

Pe rând, fiecare trecător,  

Dacă te-a văzut cumva furişându-te

Printre ţevile de la calorifer.

  

În prima zi mi-am zis că pregătirea mea...

Ţinuta, ori o uitătură îndoielnică  

Au stat între mine şi măruntaiele oraşului.

Apoi, nu ştiu cum, -şi nici nu vreau să ştiu-

În ziua a doua mi-ai apărut în vis.  

  

Te intercalai cu vulturul iubitor de ficat în sânge,

Cu religia acelor vremuri şi, tot uneori,  

Cu fostele mele prietene pe care nu le-am dus niciodată la cinema.

  

Sunt un laş,  

Dar îmi e că acolo, pe un ecran atât de mare şi curat,

Când m-aş aştepta mai puţin,

Mi-ar apărea propriul stomac cu tot cu durerile lui, iar ei

Ar şti că am avut, c-o după-masă 'nainte,

O ceartă ca de la fluture la fluture,

Ca de la insectă la insectă.

  

Şi-a zis că şi Iisus şi-ar fi scos, atunci,  

Cele câteva cuie şi-ar fi fugit,

Aşa că locul ei, de azi,

Nu mai e în insectarul acela vechi.

  

S-a liniştit când i-am spus

Că unul nou

E gata-gata

Să sosească.

...

  

A, amice! Ştii ce-i acela trecător?

Trecătorul e un-fel-de-eu,

Iar eu,

Un fel de gânganie ce s-a înţepat cu acul

Care nu trebuia.