Ajunsesem, nu prea ştiu cum, sub o prelată verde-nchis,
Liberi şi neştiuţi,
Întortocheaţi ca doi siamezi ce nu mai vor s-audă de operaţii
De separare sau alte nenorociri
Moderne.
Nu ştiu ce ne-a ţinut în viaţă
Sau cine ne-a ferit de moarte,
Dar ştiu că atunci, am văzut, pentru întâia dată,
Un copac făcându-se ţăndări de la prea mult frig.
Şi cât am plâns.
Şi cât ne-am rugat la zeii rămaşi,
Şi cât am promis...
Alţii şi-ar da un picior, ori o mână, fără să crâcnească,
Pentru ca cineva să-i lipească într-un fel de tot,
Într-un fluid ce ştie să ardă de unul singur.
Singurul telefon din toată pustietea aia suna,
Parcă programat, tot la douzeci de minute.
Cineva -probabil o femeie- îmi spunea că mă iartă,
Iar eu închideam mulţumit.
(Cum ne-au găsit?, mă întreba ca un copil.
Nu ştiu, dar mă iartă!
Şi adormeam într-un fel de vis greu,
Cu mâinile pe pieptul ce mă hrănea,
Pe-atunci, ca pe un nou-născut.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu