Cred că semaforul ăla diform pus imediat la intrare,
M-ar speria acum.
S-ar speria şi el, m-aş speria şi eu
Şi timp de câteva minute ar fi un haos
Din care n-am mai şti cine trebuie să iasă
Şi de ce.
După ce ne-am linişti l-aş servi cu cafea
Şi l-aş întreba de când locuieşte cu mine.
Mi-ar spune că s-au făcut aproape trei ani
Şi cu o tăcere care îţi mestecă fiecare organ în parte,
Ne-am despărţi pe pragul de la intrare.
Am uită apoi,
Pentru că întoarcerile din drum
Nu constituie însemnătate
Într-o poveste atât de plină.
Nu au nimic solemn,
Nimic de pus la rădăcină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu