Epilog

După-ţi voi scrie porumbel pe trup,

Ce-are să dea din aripile lui,

O boare-a omului întreg

Pe care dintr-o jumătate de cuvânt ai reuşit să îl descui.

  

Îl descompui şi îl desfaci,

Pe dinăuntru-i plin de flori de măr.

Pe trepte, trenu-n care zaci,

Eu am să plec, mă duc spre adevăr.

  

Spre adevăr ce îl rosteşti cu aer din plămânul meu,

Spre drum ce-l coş cu discuri ce se-ascultă greu.

Dintr-un cearşaf de alb voi face batistute mici,

Ce le voi da la trecători, speranţe, vise să ridici.

  

Din mărul verde-ai să te-nfrupti, căci am să-ţi fiu Adam.

Vreau să-ţi dau eu,

Vreau să schimbăm,

Vreau să dăm rost nerostului infam.

  

Vreau ca nebuni să fie admiraţi

Pentru curajul lor de-a da glas ultimelor anotimpuri ce le ceri.

Unde-s cărbunii să pictăm

O fericire către nicăieri?

  

Ei să deşire fire-n fericirea lor,

Din fire să ne fie buni,

Să facă rost de nodul arcului de tun,

S-asculte tot ce spui.

  

Ai fost în mine că să ieşi.

Dacă îmi ceri să plec, am să anunţ din toate colţurile firii,

Despre puterea lor

Şi despre cum se-arată-n nopţi cu luna mirii.

  

Pentru că nu există moarte, risc, cădere sau regret.

Există-un eu şi tu,

Un tu şi eu

Şi veşnice tăceri din piept.

  

Pe plută fericirii vei vâsli,

Cu-ochean lipit cu sare să zăreşti,

Un capăt infinit de mare,

Pe omuleţii ce-au rămas mereu copii.

  

În toiul zbaterii ce-aştept,

Ai să fi tu femeia care suflă-n lampă,

Deştept pe cel ce scrie drept,

Să-mi spună că talpa-ţi mă calcă.