Miros a pieton grăbit, a brațe împreunate,
A lemn ud,
A cuvinte cu sens universal,
Iar camera-mi miroase a brăduți parfumați,
Pe care, nu știu de ce, dar n-am putut să-i suport niciodată.
Asta se trage de la ultimul poem,
De la seara aceea când ai vrut să-mi arăți
Că tu nu ești goală atunci când ești fără haine.
Că mai există ceva.
Că mereu mai există ceva.
O să mă ai pe conștiință, o să mă vizitezi la spital
O să am ambele brațe pline cu ace mici,
Și Beethoven nu va mai putea face nimic.
Te-ai pierdut?
Părinții unde-ți sunt?
Cât e ceasul?
Cum e vremea?
Dar el, el cum e?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu