Poezia mea pudrată cu firicele de praf,
Deţine un mare secret.
Secret pe care, cel mai probabil,
Ar trebui să-l ferecam cu o mie şi una de porţi.
Dar azi, un strigăt m-a făcut să vărs
Tot sau aproape tot.
E ea, fetiţa ce s-a încuiat într-o cutie,
De unde-aşteaptă să poată cânta.
Un adevăr mai mare decât deja ştim,
Va fi silabisit în limba sa.
Azi a ţipat, dar ştiu tot de la ea
Că nimeni din câţi a trezit din somnul fără de sfârşit,
Nu-i captivat, încremenit,
De darul ce nu-l poate da.
În seri lipsite de-asfinţit (ca cea de azi),
Încearcă iar din singurul noroc rămas.
Eu pot numai să sper că poezia mea va sta într-un sertar,
Că niciun prichindel din cei de-aici
Nu va confecţiona avioane din hârtie.
Am doar o fantă către zori,
Dar glăsuiesc că nu-mi doresc deloc
Să văd ultimii oameni fericiţi cum plâng în pumni,
Pălind amar,
Hrănindu-se cu aspirina
Destinată mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu