Timpul se rupe în februarie,
În acel douăzeci şi opt care încearcă să te uite undeva,
Într-o cuşcă, într-o pajişte
Sau în macheta unui prunc cu vise mari.
În el mă văd - şi tu apari
Şi-mi ceri să îţi zâmbesc puţin,
Apoi închid un ochi şi ştiu
Că am trecut.
Timpul se rupe-n clipele când îmi oferi un loc,
Amabil şi deloc premeditat.
Timpul se rupe-n strofe de un alb
În care-aş vrea să te adăposteşti.
În el aştept, căci nu există altceva nimic.
În el îmi cânt şi îmi descânt,
În el sporesc bătăile,
În el repet.
Timpul se-nmoaie,
Se scurge şiroaie-ntre plopi,
Se face că dormi, se face că stă,
Te faci că îngropi.
O planetă întreagă e calmă
La auzul umbletului tău.
Va creşte mare ca un zmeu, înfulecând în fiecare an
Un ban sau doi.
(Văd oameni goi ce sorb
O limonadă fără umbreluţe.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu