Ann-tonime V - Prorocul

Ar trebui să nu mă mai tem de nimic.  

Ar trebui să nu mai fug de fulgere şi urmările lor.  

Ar trebui să nu mai ştiu nimic altceva.  

Ar trebui...

Ar trebui...

  

Nici el n-a luat-o mai de sus.  

Câteva cărţi, câteva cuvinte la cald,

Două trei beţişoare din lemn şi puţină dorinţă.  

Atât cât să muţi un singur zid.

  

Porţile nenumărate sunt inutile.  

Răsăritul jucat de mai multe ori în aceeaşi zi - nesinceritate

Infinitul - frate cu saturaţia.

  

S-ar găsi totuşi 2-3, poate prea mici,  

Inadvertenţe.

Iar eu mă întreb:

Se pot sări cele câteva prăpăstii dintr-un clipit?

  

"Se pot!"

S4. Zece

O noapte de neuitat e, paradoxal,  

O noapte a uitării.

Un ochi umed e, paradoxal,

Parte a zâmbetului ei.

Un telefon urgent i-ar fi scăpat

Şi el ar fi trăit din nou,

Ne-ncătuşat,

Pe vârful lumii.

  

Nu, n-a aflat.  

Patul e nefăcut,  

Grilaje tari vin cu ceva nemulţumiri.

Un nou joben, un gând brutal

Ameninţă în dimineţi doi ochi veniţi de undeva din lumile de sus.

E-n câte-o zi altcineva.

Se pare că şi fericirea a uitat.

El inc-o caută-n amintirea mea.

S3. Plecare

Toate plecările sunt, spune cineva, la fel.

Şi toate sufletele cad de somn prin gări

Noi? Noi trăim fără să ştim nimic.

  

Toate îşi lasă urma grea,

Cu ura lor ce pare că s-a strâns.

(Îşi cară viitoru-n plase dintr-o stea.)

  

La ei se zice c-ar fi fost alta povestea asta rea.

Când totul şuiera şi cercuri mari din fier se puneau în mişcare,

Ţipa-n regret şi el,  

Şi ea ţipa.

  

În zece ani afla de printr-un ziar

Că totul merge uns,

Dar tot uleiul se vărsase într-o seară când se întorcea

Spre casa ce n-a fost nicicând a lui.

  

Şi-a plâns!

S2. Nicicând

Când mai ai un ceas până la ultima strigare,  

Când tremuri negândindu-te la nimic,  

Când aceleaşi două bătăi ţin să te scoată din joc,  

Cheamă-mă.

  

Când îţi aminteşti de sticle şi de fum

Şi de cărţi îndoite la colţuri,

Şi de visul nebun rămas undeva,

Poţi să-mi scrii.

  

Când moartea nu e numai a ta şi apele se despart râzând,

Când linguriţe se rostogolesc spre a va face să plecaţi cumva în alte lumi,

Să-l cauţi,  

Sau să mă suni să-l căutăm.

  

Să-mi scrii când te va bate măr

Şi n-ai unde să dormi, să uiţi,

Sau să visezi măcar o oră un pământ ce se mişca

Pe degetul arătător.

  

(Să-mi scrii,

Doar ştii că jocul

Nu s-a terminat.)

Vocea de dincolo de noi II - (Aici nu se întâmplă nimic)

Aş vrea să fie doar

Despre ruperi de carne şi voci  

Ce te spintecă pe la jumătate.

  

Clape ordonate trist,

Instrumente de suflat despre care nu ştie nimeni

În afară de ea.  

  

Care ea?

Câte picături de ploaie încap

Într-un pahar?

  

Ei, vedeţi,

Aici nu sunt măşti sau fugi,

Nu e nici ruşine.

  

Nu sunt nici tunete,  

Nici morţi  

Înainte de vreme.

  

Aici nu se întâmplă nimic.

Nu, aici nu se întâmplă

Nimic.  

Vremuri

Pe vremuri păsările erau o cifră de trei.

Azi nu mai e ca pe vremuri.

  

Pe vremuri vânturile făceau pact cu speranţa.

Azi nu mai e ca pe vremuri.

  

Pe vremuri podelele erau mai moi.

Azi nu mai e ca pe vremuri.

  

Pe vremuri mâna ta era o-mpărăţie a totului.

Azi nu mai e ca pe vremuri.

  

Pe vremuri talpa ta născocea raiul.

Azi nu mai e ca pe vremuri.

  

Pe vremuri gura ta cânta în pieţe mari.  

Azi nu mai e ca pe vremuri.

  

(Nu.  

Azi vremurile sunt noi

Şi tu le crezi atât de mult,  

Dar cineva-ţi va spune,

Îţi va spune cândva:)

  

"Totul

e fals.

Totul

e fals."

Vechi pământuri

Eu nu mai plâng de când din bradul vechi rămas-a

Un ciot slăbit de vlagă şi puteri,

În visul celor doi pervazu-i mort şi moartă e mireasa

Zilelor de ieri.

  

Încet amurgul cade lat,

Şi zeul meu se va lega la ochi

Şi va roti până spre dimineaţă

Ruleta sădită în cărbuni pentru foc.

  

Norocul e prunc, şuviţele-i saltă,

Bătăi mai vechi se liniştesc.

În linii mari, moartea e tot aceeaşi,

Iar visul e la fel de mort.

  

Vechi pământuri şi mii de ciulini

Ne leagănă, poate, o ultimă dată.

Din certuri cu spada,

Învinşii se-ntorc.  

Azi te las...

Te las în grija florilor de mai,  

Te las în soare să te duci la ei,

Te las din lanţurile lui Sisif,

Căci de azi, mi-eşti femeie.

  

În grijile pământului am să te las,  

El creşte şi pe cei mai cruzi şi laşi.  

Acum va crede iar într-un sfârşit,  

Când secetă îl va brazda.

  

Astfel cu tine, ştii, va fi ca nou,  

Şi plante noi, stufoase vor zări,

Locuitori la fel de noi,

Ce-ţi mulţumi-vor zi de zi.  

  

Te las în grija florilor, sub curcubeu,

Aste culori te-au întărit mereu.  

Te las şi eu şi toţi cei dinaintea mea,

S-ajungi la unicul tău zeu.

  

Alte poteci te vor întoarce tot aici;

Te voi lăsa din nou

Până când voi, ca doi copii cuminţi,  

Va veţi găsi şi veţi aduce ploaie în deşert.

  

Te las cu bine şi cu gândul bun,

Mă laşi şi tu,

În scrieri nu te mai adun,

Minte stiloul ce mă-nţeapă azi mai tare ca oricând.

SE MOARE...

Se moare în dimineţi stinse  

Din care poţi să storci, că dintr-o haină patată,

Toată apa din mari

Şi poate chiar şi din oceane.  

Se moare-n drumurile lungi în care nu ai felinar,  

Nici lumânări, nici voci îndrumătoare ce te ţin.

Se moare-atunci când paşii scot fum dens

Şi sfertul academic cade lat.  

Se moare-n verile ursite să le şti pe veci.

Se moare în mirosul de parfum.  

Se moare-n noaptea de ajun.  

Se moare la sfârşit şi la-nceput.  

Se moare tot mereu

Că morţile sunt doamne mari

Ce bat cu tocurile lor

Pavaje de beton şi drumuri vechi în fiecare ceas.

Păpuşile din rafturile ei zâmbesc,  

Azi soarele s-a tras mai sus,

Le scapă de măcelul imediat.

Congres sub ghilotină

Ştii cum e să ai un vis,

Pe care să-l trăieşti  

Cu fiecare dimineaţă mai mult?

Cu fiecare cădere în gol?

Cu fiecare ţipat de diafragmă?

Cu fiecare curgere pe care nu o ceri?

  

Ştii cum e să locuieşti într-o  

Cameră a oglinzilor?

Ştii cum e să o vezi  

În cei ce vor muri curând?

Ştii cum e să ai toate cele şase numere  

Şi cineva să uite să depună biletul?

Ştii cum e să fi extras din urnele morţii  

De cele mai nepotrivite mâini?

  

E din ce în ce mai bătrână;

Riduri mari îi ţin loc de zâmbet, de plânset,  

De revolta soţului dispărut în condiţii bizare,

De o zbatere din trenul spre NICĂIERI.

  

Congresul din această toamnă  

Ne va lasă pe toţi cu respiraţia tăiată,

Spune un difuzor,  

Mângâidu-şi mustăţile biciuite de timp.

  

Congresul din această toamnă  

Va vrea să ne propună  

Un ultim

Schimb...

Un ultim ropot

(Azi se ciocnesc vapoare mari  

Şi se ciobesc pe margini.

  

Suntem aşezaţi  

Pe punte-n fiecare colţ.  

  

Stăm în genunchi şi suntem  

Roşi de ură.  

  

Zeul priveşte,  

Ne va înveli de sus.

  

Vom fi căraţi pe treptele

A două paturi aşezate suprapus.)

  

Aş vrea să stau eu sus.

Aş vrea...

Ia uite, bolta mea se lasă moale,  

Iar el mestecă încă vesel  

Gutuile cu-arome calme,  

Hai!  

  

V-aşteaptă mese calde şi familii mari.

V-aşteaptă râsete vulgare şi ogari.

Îl pui să latre, oare ne va mai lăsa?

Să înnoptăm am vrea în patul lor  

Şi-atunci vom şti.

  

(Sau cine ştie...)

O aud, mă-ntreabă: "vii?"

Nu îi răspund şi sper ca ultime puteri

Să mă coboare înapoi.

  

Tot azi murim o dată toţi.

Vom învia, câteva mii.  

Vom scrie cărţi  

De colonii ce niciodată n-ar fi existat.

  

Azi ochii-mi mor, falangele-mi se părăsesc,  

Îmi curg din vene  

Line chei ca să deschid,

Să intru şi să-ntreb şi eu:

"Ei cine sunt

Şi ce doresc?"

  

Ei cine sunt, întreb de-atunci  

În fiecare zi,  

Dar visul viu îmi zboară-n sus

Peste grilaj.  

  

Aştept!

Îmi vor mai da măcar o şansă,  

Ce să se ducă-n transa dintre noi,  

În lumea lor.

PARONIMIA

Închin pentru iubiri ce nu se pot înghesui în călimare,

În vârfuri de stilou sau chiar într-un război civil,  

Închin pentru minciuna dătătoare

De viaţă şi minuni netăgăduit.  

Închin pentru doi ochi ce ţin să ardă

Bătrâne felinare-n zori de zi.  

Închin pentru copilul cu o floare,  

Închin pentru copiii  dăruiţi pentru a fi.  

  

Închin pentru puteri tremurătoare,

Ce plimbă globul printre galaxii,  

Închin pentru picturi cereşti şi pentru-o mare

Ce nu îngheaţă-n iernile târzi.

  

Înclin pentru credinţa din icoane,

Înclin pentru devotament şi prima zi,

Înclin florii ce-aduce primăvara

Şi-aştern un punct ce are să dospeasc-ani buni,  

Până în anul 4000.  

S1. Lui..(Balansoarul contrafăcut)

Mi-ai plăcut dintotdeauna;

Mentor sau cum vrei tu,

Copilul care n-a supravieţuit

Sau tânărul care păşeşte drept,

Veşnicul învingător

Sau expertul în căderi şi pierderi

De sânge,

Printr-o combinaţie ciudată,  

Un întreg ce mă va urmări mereu.  

În călătoriile mele,  

În puţinele realităţi pe care le mai am,

În balansoarul contrafăcut.

Pentru că, fără să ştii,  

Tubul acela se bifurcă tot la două zile.  

Suficient cât să trăiesc şi eu,  

Cât să mor, cât să visez ceva din visele tale.  

Probabil m-ai alunga imediat,  

Dar suficient cât să o văd pe ea.  

  

Şi-ai să rămâi aici;

Scăpat de timp şi de toate ciornele posibile,

Pentru că dicţionarul tău

Şi-a rupt din foi.

Pentru că ea va fi mereu cu noi,

Lângă copacul ce nu ştie  

A Păcătui.

Pentru că te va apăsa mereu

Pe răni,  

Ca să-ţi revii.

Ca să te vindeci.  

A doua...

Cum poate cineva ca tine să fie,

Preţ de o singură secundă,

Singur

În lumea în care niciun accident nu mai e

Posibil?

În care perfuziile, lacrimile şi regretul

Au încetat de mult...?

  

Toţi copiii pierduţi se întorc acasă.

Mamele plâng din nou.

Lumile-acestea paralele vor pieri şi ele,

Spulberate, cândva.

Gândurile rele vor bate la uşi unse cu mir,

Dar pan' atunci noi vom trăi sute de vieţi.

  

Vom converti pe cineva la credinţa noastră?

Ne vor urma întocmai, fiindcă de-acum  

Nu mai avem nevoie de martiri.  

Vom fi tot noi,  

Ca ieri, ca azi?

  

Nu ştiu cum cineva

Aşa cum eşti tu

Poate fi singur,

Repetă un disc vechi de pick-up,  

Luându-şi masa de prânz.

  

Nici eu nu ştiu...

Apoi mi-am amintit de mine.

Şi dintr-un ghem de lână

Am făcut tăcerea.

(Iertarea născută din clatinarea buzelor tale  

E un act infinit mai barbar  

Decât crimele ce se-odihnesc

În dosare...)  

Contrapunct

E ciudat.  

E ca şi cum într-o primă tentativă de a folosi un chibrit,

Ai arde fabrica de lapte şi-un carusel.

Poate şi pensiunea aceea....  

  

Am învăţat că ultima privire nu e niciodată

Ultima

Şi că numai o migrenă ca cele  

Din zilele noastre

L-ar fi putut da jos pe micul Napoleon

De pe calul său.

  

Aţi observat că toate pensiunile poartă nume precum

Miruna sau...

Mara?

O potrivire ciudată, ţipam dintre cearşafurile calde.

Similitudini necurate aveam să văd între mine şi  

Fetusul acela nou.

  

Totul ca pe-un cadou foarte frumos,

Cu braţele deschise însuşit.  

Asta dacă de mâine, nu cumva,  

Vor vrea sau ne vor cere să uităm

  

Totul.

La puterea a treia I - Visul

Femei noi, femei frumoase,  

Se trezesc în fiecare secundă din câte-un vis.

Vise galbene,  

Vise roşii,  

Vise albastre, dar mai ales vise

Verzi.  

(Pe fotoliile lor portocalii,

Zac marile secrete ale lumii.)

Cu picioarele încrucişate,  

Cu genunchii la piept,  

Cu coatele lor

Perfecte,

Îl vor întâmpina pe zeu.

  

(Aşa cum numai ele ştiu.)

Pe ape

Refuz orice apropieri de voci, de cântece, de nori,

De aburi mari, de ape; valuri  

Cu burţile lor mari - refuz,  

Că azi e-o zi la fel.  

  

Azi nu iubim,  

Azi nu trăim cu-adevărat.  

Azi uităm, părăsim, plecăm.  

Astăzi ne despărţim aşa cum ape nesfârşite se despart,  

(Aşa cum ea, legenda însăşi, spune.)

Astfel să nu putem să ne unim la loc.

  

Nici n-o să vrem,

Pentru că n-o să ştim de noi.  

Dar aşa mici, neştiutori,  

Vom aştepta ceva ce uite  

Că ni se cuvine.

Vom sta, vrem să vedem,

Întemniţaţi pe rând

Într-un castel ce-aievea nu-i,

O altă zi la fel.   

Elegia intâi.

Să nu fi stat împreunaţi,  

Nici ghemuiţi, ascunşi  

După un nod prea bine strâns,  

Nici goi, nici grei, nici tremurânzi.

Să nu fi stat în ziua-n care s-a cerut să fim mai blânzi,  

Să fi fugit de pe pământ.

De pe purtările lui noi,  

Să fi crescut în bulbi ce stau în ceţuri,  

Aşteptând.  

  

Aşa numai ar fi trăit.

Aş fi putut să fiu o dată orb.  

Nenorociri s-au arătat în ochii mei destul,  

Sprâncenele-mi plonjează greu în dimineţi,  

Sunt un bătrân, te văd în ei

Şi-ai mei pomeţi te simt oricând mă pierd,

Cu vorbe dulci,  

Sfătos şi înţelept,  

Ei te cunosc cu mult mai mult.  

  

Aşa numai ar fi trăit

Şi azi şi mâine, zale dintr-un mit,  

Aşa ar fi ştiut şi ei,

Aşa numai ar fi trăit.

  

Să nu sfârşim ca într-un ghem

De viermi ce seamănă cu noi atât de mult,  

Să nu scăpăm busolele-n butoaiele cu gem,

Să ştim c-aţi stat doar voi, dintru-nceput.

Ann-tonime IV - Indicatorul

Detestaţi doctorii şi diagnosticele lor precise.  

Detestaţi studenţii la medicină.  

Detestaţi pentru câteva minute flautul şi animalele reci.  

Detestaţi gravitatea şi umorul nereuşit,  

Cuştile cu încuietori mici  

Şi grâul leneş.  

  

Mi-au spus că studiezi ceva înalt într-unul  

Din oraşele cu ieşire la mare.

Că seară de seară îţi pregăteşti câte o evadare,

Care, culmea, de cele mai multe ori, îţi şi reuşeşte.  

  

Probabil cunoşti pe unul din delfinii mai noi,  

Cei vechi s-au lăsat de mult de meseria lor, îşi spun.   

Probabil coperţile cărţilor noastre au fost arse atunci,

O dată cu biblioteca din Alexandria.

  

Războiul civil din patruzeci şi opt,  

Conflictele cu păgânii,  

Decretul din trei sute nouăzeci şi unu sau

Cucerirea arabă,  

Oricum, lecturile parcurse împreună

Depăşesc valori ca cele ale vitezei luminii în vid,  

O constantă mereu imprecisă pentru un absolvent

De filologie.

  

Poate într-una din nesfârşitele tale călătorii,

Vei veni să-mi ceri  

Un adăpost.

Îl voi clădi pentru tine în doar trei zile,  

Asemeni celui ce, se pare, n-a ştiut

Să respecte cortina...  

(Viteza luminii în vis,

Dă naştere unui bob nou

Din care vom naşte copii frumoşi, cu mâini calde şi luciri adverse.)

Fragmente dintr-un androgin - Partea aII-a

Generozitate,  

Cinste,  

Spirit de abnegaţie.

Aceiaşi trei parametri au ucis şi cuplul din Verona.

Cu tot cu visele şi dorinţele lui,

Cu tot cu responsabilităţile şi renunţările lui,  

Cu tot cu grotescul şi neconventionalul lui.  

Dacă există un loc şi un timp

În care -cu toate puterile-  

Nu mi-aş fi dorit să fiu,  

Atunci e platformă uriaşa  

De pe cel din urmă peretele exterior,

In ceasul acela stricat, bolnav de sughiţuri.

Platforma ce avea să se prabusasca peste orgoliul

A două familii uitate de timp.

A două vieţi aproape la fel,

Sortite Marelui Adevăr.  

Păcătosul din mine susţine c-ar fi îndurat

Până la ultima strigare.  

Eu ştiu că primele sclipiri nu se repetă niciodat',  

Pentru că-ngrijitorul de poveşti,

Cărbune

Nu mai are.  

Fragmente dintr-un androgin - Partea I

Cum aş mai putea să-ţi scriu acum?

În ce poziţii să mă mai aşez?  

Cu ce gânduri şi pentru ce?

A scrie complet gol nu e un mare clişeu încă.  

A fugi de la locul faptei - sănătate curată.  

  

Temperamentul ăsta aproape perfect,

Vorbele smulse cu o mână stângă,  

Fluturele devorator de vise,

Toate puse la un loc nu fac cât vălul de pace,  

Răzvrătit asupra-mi.  

  

"Stai liniştit", îmi spune,

Ca şi cum liniştea toată s-ar fi furişat

Într-o clădire părăsită acum aproape

O jumătate de veac.  

Că şi cum ai fi fost delegată să-mi ţi în frâu

O strângere de mână şi un ultim ţipăt,  

Care n-ar fi venit, oricum,

De la mine.  

  

"Problema e că, citindu-te,

Nu mai dau doi bani pe poemele mele zgribulite", i-am spus,  

Ca şi cum cei mai mari doi poeţi ai lumii  

S-ar război zilnic c-o spadă din franjuri

De cuvinte.

  

Transpusă într-un egocentrism, până la urmă, minunat,

Într-o voce pentru care m-aş fi vândut fără să privesc,  

Liniştea

Era singura preocupare  

A ta.  

  

Cum aş putea să te schimb într-o carte deschisă,  

Într-un cub cu toate feţele la vedere,

Neîncălcând nici măcar

O regulă?

  

Cum voi şti când să mă întorc cu flori,  

Fructe proaspete

Şi scutece pentru un prim nou-născut?

  

Aici anotimpurile se schimbă de la o zi  

La alta, într-o ordine de neconceput.

Aici bălţile duc un război neştiut

Cu câteva oglinzi de la 1900.

Aici sunetele sunt o crimă

Împotriva umanităţii.  

Vocea de dincolo de noi I - (Gemenii)

Douăzeci şi patru.  

Trei.  

Ne confundăm uneori.  

Nici nu ştiu dacă ştiţi,  

Dar m-am ascuns într-o turmă de pisici de unde sa pot

Sa va vad.  

Neîndemânatic, v-am auzit declamând ceva.

Suntem lipiţi de mult, de mult,  

Într-o textură necunoscută, moale,

Într-o viaţă atât de mare pentru noi.  

Orizontul?  

Case suspendate,

Aripi,

Multe aripi.

Dimineaţa eşti o larvă drăguţă.

La prânz învăţam câte ceva nou despre omizi.

Seara, o metamorfoză de care nu avem voie să uităm.

Singurătatea alăturată graiului tău - puţin şovăielnică.

Fericirea - chiar tu.

Mic imn oedipian

Îmi vorbeşti despre apus şi speranţă,

despre cel de sus şi-o balanţa ce-o pui între noi.

Hai să nu ne mai certăm în văzul lumii.

Hai să-l iubim pe Oedip în tăcere.

Să ne şoptim descântecul langă două beţişoare arse

şi să-ncetăm să mai citim poveşti,  

oricât de mici,  

despre geneză...

Clipă cu clipă. Clipit cu clipit -două treimi-

Din balconul de vizavi te văd ca şi cum

Un aer nou ne-ar uni fără vreo nevoie de prăbuşire.

Te aud cum strigi pe rând tot felul de păsări  

Despre care lumea mea n-a aflat.

Te uit doar pentr-un clipit, căci onglinzile-mi se cer  

Curăţate.

  

Te simt cum strângi după mine.

După fiecare cădere.

După fiecare sticlă cu vin.

  

Un spirit eminamente întreprinzător

Va umple o sală de 3 ori cât toate schiţele mele.

Un foşnet îmi va aminti de străinul de la etajul patru

Pe care ea-l iubeşte-atât de mult.

  

Fără să ştie cine e.

Fără să ştie despre ce scrie.

Fără să ştie ce îl ţine-nchis

Într-o bucătărie cu muşama şi scrumiere vechi.

  

Aş vrea să devin spărgător profesionist peste noapte.  

Să trec de cele patru încuietori şi să-l surprind

În timpul ritualului său.

Să-l execut, lăsând în urmă un bilet.

Să mă caute.

  

Dat fiind că sunt cine sunt,  

Pot repeta operaţiunea cu mult peste media normală,  

Lustruind cu cârpele mele de peste 12500 de ori într-o singură

Zi.

  

Depăşind, ce-i drept, doar cu puţin,  

Cele 10 milioane de nunante disponibile pe o paletă,  

Creierul meu va isca mici certuri între cele două treimi ce,

Îmi place să spun, nu sunt (deloc) ale noastre.  

Am oameni morţi sub mâneci

Într-o lume-atât de strâmbă,  

Atât de plină cu culori de mov,  

Cineva te-aşteaptă.  

  

Copii epileptici mor în dorul zilelor de ieri,  

Peşti uriaşi fug de năvod,

Iar luminile se sting dup-un clipit timid.  

  

Într-o lume atât de strâmbă  

Tu mă aştepţi cu un pachet de cărţi,

O sfoară şi cu chibrituri ude.  

  

Am oameni morţi sub mâneci.

Drept spre ramele din cui mă-ndrept, privesc,

Nu eşti, nu sunt,  

Nu-mi treci prin vise din frica să nu te îneci.

În visul meu e plin de uşi, ferestre, deci,

Ai grijă, uite, palele de vânt

Vor să m-arunce din cuvânt

Ca pe-un vlăstar pierdut într-o concluzie ce începe

Cu un "aşadar".

"Cum sunt şi eu plin de tine,  

Cum e şi cerul plin de stele..."

Ann-tonime III - "Mâine" e departe

Toate salturile astea aparent letale,

Toate căderile de la mari înălţimi,  

Toate blocurile încrustate cu piatră

Pot intra într-un geamantan mediu  din piele

Cu mâner curajos.

Poate cutreiera două-trei gări fericit,

Ca apoi să se piardă, cocoţat undeva,

Râzând de noi.  

În ochii lui, totul va avea dimensiunile

Unui diamant cu feţe nenumărate,  

Pe care îl va învârti pe degetul arătător,

Poate chiar lăcrimând.

Dar vezi tu, ceaţa din ochii lui,

Ceaţa din ochii lui s-a lăsat pierdută

Atunci când tu îmi făceai, dintr-un simţ aproape matern,  

Loc într-o altă viaţă  

Să dormim!

Pe voi, oameni buni, vă rog să dormim.

Să ne aşternem o pătură şi să sfârşim aşa cum suntem acum,

Infim mai fericiţi, mai mulţumiţi de noi,

Să ne-nvelim şi să cântăm ceva,  

Să fim aici ori oriunde altundeva

Am vrea să fim.  

Pe voi vă rog, salvaţi-vă, pentru că ultimul vagon,

Ne scrie c-o să îi lipsim.

Ne scrie să dormim şi-n visul lui.

Ne scrie răspicat să ştim că dincolo avem  

Lumina, cărţi şi voci din cer.

Vă rog doar să dormim, să nu uităm nimic.  

Să ne-amintim dormind de viaţa lin

Pictată de un orb ce nu ne e dator

Decât cu zâmbete.

Vă rog să-nchidem pleoapele, închin,

Vă rog să poposim în alte lumi, mai mici,

În care toţi să ne cunoaştem şi să fim

În legături limpezi, să-ndeplinim

Din voia flautului vecin

Cu liniştea supremă dintr-un înger.  

Fetiţa din cutie

Poezia mea pudrată cu firicele de praf,

Deţine un mare secret.

Secret pe care, cel mai probabil,

Ar trebui să-l ferecam cu o mie şi una de porţi.

Dar azi, un strigăt m-a făcut să vărs

Tot sau aproape tot.  

E ea, fetiţa ce s-a încuiat într-o cutie,  

De unde-aşteaptă să poată cânta.

Un adevăr mai mare decât deja ştim,

Va fi silabisit în limba sa.

Azi a ţipat, dar ştiu tot de la ea

Că nimeni din câţi a trezit din somnul fără de sfârşit,

Nu-i captivat, încremenit,  

De darul ce nu-l poate da.

În seri lipsite de-asfinţit (ca cea de azi),

Încearcă iar din singurul noroc rămas.

Eu pot numai să sper că poezia mea va sta într-un sertar,

Că niciun prichindel din cei de-aici

Nu va confecţiona avioane din hârtie.  

Am doar o fantă către zori,  

Dar glăsuiesc că nu-mi doresc deloc

Să văd ultimii oameni fericiţi cum plâng în pumni,

Pălind amar,

Hrănindu-se cu aspirina

Destinată mie.   

Şah

Bătrânul juca cu două sau chiar trei  

Mutări înainte.

Eu? Tot două sau trei,

Înapoia lui.

Bătrânul spunea că viaţa lui se poate  

Termina oricând.

Eu? Abia o începusem pe-a mea.  

Bătrânul câştiga mereu.

Eu? Îmi făcusem un frumos obicei din a-l privi

Cum zâmbeşte către moarte.

O moarte câştigată cu două sau chiar trei  

Mutări înainte.

Bătrânul îmi spunea că jocul lui  

S-ar putea traduce simplu prin "eşec"

Şi-apoi îşi astupa ochii zicând că nici măcar aşa

Eficienţa lui nu se va dilua,  

Iar eu voi putea să mă bucur.

Ann-tonime II - Făurar

Timpul se rupe în februarie,

În acel douăzeci şi opt care încearcă să te uite undeva,  

Într-o cuşcă, într-o pajişte  

Sau în macheta unui prunc cu vise mari.

  

În el mă văd - şi tu apari

Şi-mi ceri să îţi zâmbesc puţin,

Apoi închid un ochi şi ştiu

Că am trecut.

  

Timpul se rupe-n clipele când îmi oferi un loc,

Amabil şi deloc premeditat.

Timpul se rupe-n strofe de un alb

În care-aş vrea să te adăposteşti.

  

În el aştept, căci nu există altceva nimic.  

În el îmi cânt şi îmi descânt,

În el sporesc bătăile,  

În el repet.

  

Timpul se-nmoaie,  

Se scurge şiroaie-ntre plopi,

Se face că dormi, se face că stă,  

Te faci că îngropi.

  

O planetă întreagă e calmă

La auzul umbletului tău.

Va creşte mare ca un zmeu, înfulecând în fiecare an

Un ban sau doi.

(Văd oameni goi ce sorb

O limonadă fără umbreluţe.)

Ann-tonime I - Poate mâine

Poate mâine mă vei căuta.

Vei alerga după paşii mei pe străzile  

Pe care toţi se pierd,

Strigând, probabil, că nu-ţi pasă sau că vrei.

Putem face un pariu,

Putem primi în noi toate lumiile de dinaintea noastră

Sau putem, pur şi simplu, să nu facem nimic.  

Viaţa cu tine?...

O pierdere - o mare regăsire.

O strângere de mână - decolarea cu un SR-71 Blackbird.

O iubire - o desprindere de nestrămutat.

Sau poate mă voi preschimba de mâine eu

Într-un avion cu reacţii ceva mai iuţi sau în altceva,  

Printre ale cărui dotări standard

Să stea şi câteva perechi de aripi noi

Cu care să putem să măturăm

Câteva mici tristeţi,

Câteva linii vechi

Şi să le ardem c-o brichetă.