3

Însemnele morţii pe trup pur.

Îndoliate, însoţite de cei rămăşi

Pe o ploaie ce îneacă pământul,

Soţiile, iubitele, mamele noastre,

Traversează un pod fără scripeţi.

Vârstele

Vârstele sunt note scoase cu o sinceritate debordantă  

De un acordeonist moscovit  

Rămas fără casă.

În paşi de dans, -trei câte trei-

Cântă -toţi ştiu- ceva despre o fată deosebit de frumoasă.  

Cu mult mai frumoasă decât poţi vedea acum  

Pe străzile atât de mari, tot mai mari…

Poate, femeia vieţii lui, adusă acum în faţa lumii.

Poate fetiţei lui, care, cel mai probabil, a crescut.

Poate chiar el, jucând un rol nefericit.

Rugile -aşa se scrie- i-au ajuns pân' sus,

Durerile au fost uitate-ntr-un acord, deja, demult.  

"Pur şi simplu, s-au dus.", urla un cor departe de a fi supus.

Vârstele sunt note scoase cu o sinceritate debordantă  

De un acordeonist moscovit  

Rămas fără casă.

Fluvii -cantabil-

Fluvii se-mpart între noi, iar noi n-avem nimic spus.

Fluvii se-neacă în noroi, iar noi n-avem nimic de spus.

Fete mari înnoptează la picioarele unui duce pus prea sus.  

Bătrâni pierduţi caută răspunsul la o întrebare, iar noi n-avem nimic de spus.

Păsări mici încep din nou să zboare, iar noi, ghiciţi, n-avem nimic de spus.

O caut în fiecare întamplare, iar ei nu au nimic de spus.  

  

De vom ajunge prea departe să ştiţi c-a fost pentru c-aşa au vrut-o ei.

De vom ucide-n masă, femei, copii, va fi tot pentru că aşa vor ei.

De vom sfârşi cu arma-n mână, va fi pentru c-am vrut-o noi.

De-o voi chema şi din greşeală va veni, o voi trimite înapoi.

  

Cine mai ştie, (cine mai ştie,) cine mai ştie cum se cântă?

Cine mai ştie, (cine mai ştie,) cine mai ştie cum se uită?

Cine ne ştie să nu scoată un cuvânt de noi.

Cine ne ştie să rămână înapoi cu-n pas.

Cine ne vede-n frica ce-a rămas?

  

Încet urcăm pe scări ce nu sunt ale noastre  

(x8)

Răsărit cu lămâie

Suntem singuri.  

O singurătate plăcută, unică, spunem noi.  

În ape ce sunt numai ale noastre.

Cu peşti ce sunt dispuşi să te treacă de pe un mal pe altul

Cât ai clipi.

  

Pe două voci vom ajunge pe pământurile  

Marilor descoperitori.

Vest, vest,

Jos, cât se poate de jos.  

Nu te feri, nu ne feri,  

Nu ne scobi în palme, tu,

Cel ce trăieşti sub noi cu minţile cuminţi.  

  

Fii bun şi dă-ne să dormim

Şi-o să-ţi cântăm din ce mai ştim.  

Fii bun şi dă-ne să visăm

Şi-o să-ţi dansăm ce se cunoaşte pe la noi.  

  

În numai cinci zile, iubita mea îmi recită într-o franceză perfectă

Despre hârtiile lui Cantemir, balenele eşuate,  

Despre îndârjirea căutătorilor

Şi despre iubirea pe care numai ea mi-o poartă.  

  

În numai cinci bătăi de cord,

Toţi am văzut mersul pe apă.  

Unul cutremurat ţinea să-şi facă cât mai multe cruci,  

Un altul se ştergea la ochi,

Altul cu pietre de la moară arunca.  

  

De secetă nu s-a aflat nimic.  

Cel mic, venit de la oraş, va sta în pod citind

Despre lebede mici sosite tocmai de la cel

Cu care se-nţelege mai puţin.  

De secetă nu s-a aflat

Încă

Nimic.

Corpuri imaculate fug

Prin curţi de alb

Ce s-au uitat

Cu coada ochiului la timp.

Tribut - Vocile toamnei

L-aţi dus de nas până departe,

În ţări în care plantele nu cresc,  

În care pere-apar mereu cu patru colţuri,

L-aţi dus, l-aţi aruncat din mers.

  

Şi vina cui o vom salta la judecată, nu-ntrebaţi.  

Vrem linişte totală, pietoni marcaţi,

O săritură liberă

Şi cei mai mici vor spune "hai, plecaţi!"

  

E scurt, se-nchide linia că-i tăcere.

Vocile toamnei stau în loc de scut,

Copiii se aruncă-n mare.

Cei mari se sting, căci s-au temut.

Dintr-o eră. A doua.

Azi am fost pe tărâmuri noi

La cules de flori râzând,

La pădure, fără pic de lumină.

  

Fără ţintă am alergat după ea,  

Dar lumina fugea sărind stângaci într-un picior străin.

Am innoptat lângă foc.

Am ars, se pare, câţiva ani...

Acum sunt bun.  

Acum sunt nou.  

Acum cuvintele-mi şoptesc c-aş fi ceva

Ce seamănă cu-n om.  

  

Om fără câini de pază,  

Om fără pomii daţi cu var,  

Om fără vieţi netrăite,  

Pălind în faţă termometrului

Ce ţipă supraponderal.

  

În dodii tot vorbim de când

Un mic deşteptător, privind cruciş,

A prins din hăţurile vieţii.

  

Puteam să văd cu ambii ochi închişi,  

Puteam să stau în mâini pan' la apus,

Puteam să cer un tânăr cerb.

Mi-au dat un bici din care să pocnesc  când vreau.

Vântul nu mai ştie să bată

În haine de gală, roşii, ţipa regele

Maxime vechi despre dreptate şi corectitudine;

Despre timp şi puterea lui.

Cu sceptrul între mâini şi planuri mari,

Cu sclipiri de pus în ramă,

Aşa se număra sfârşitul.  

Ludic

Te pierd,

Te găsesc

În casa ce nu era a noastră.

Te chem,

Te-amăgesc,

Cu fructele păcatului ce ne privesc de la fereastră.

  

Mai ştii numele meu?

Da! Tu-ţi mai aminteşti ceva?

Nu ştiu, nu ştiu, nu mă mai întreba

Azi doamna cu cordon zice că vine.

  

Îţi aminteşti?

Or vrea să ştim mai mult decât ştim.

Or vrea să fim mai mult decât ştim să fim.

Or vrea să venim fără venin.

  

O, casa cu încuietori nu mai era de mult a noastră.  

O, sfârşitul ne paşte,

Viermi noi se plimbă-n oase pe la noi

Şi vor, le dăm hotare de mătase.

  

Le dăm şi sufletul din noi.  

Recitator bătrân, fi temperat,  

Nu te lăsa dormind în basme scoase

De sub gravuri date cu ură,

Vom fi aici când ultima bătaie nu va mai fi

Atât de dură.

  

Te pierd şi neştiute nuduri vin,

Scoase din minţi, îmi cer să-nvat să mint.  

Să-nvat să scriu cu o a treia mână,

Să mor doar pentru bunul lor suspin.

  

Te amăgesc, nu mă mai recunosc,

Nici ele nu prea cred că ştiu ce mă apasă.

Aş vrea să dau un telefon

La cel ce-ncurca cheile la casă.

Paris -cantabil-

Adorm pe paturi puse-n ape,

Pe valuri ca într-un sicriu

Şi te visez în fiecare noapte,

În haine largi de maroniu.

  

Te văd trezindu-te din nemişcarea ta,

Te văd trezindu-te din letargia mare,

Încerc să scap o dimineaţă la predare,

Mă las purtat în găuri de canal.

  

Ei te cunosc şi poate

Te vor slăvi în madrigal,

Tu, trecător cu veşmântul aparte

Şi cu surâsul glacial.

  

În tot acest timp rupt de "nu se poate",

În tot acest avânt ce-ţi spun,

Vom fi ca fruzele ce cad când ploaia-i moarte,

Lângă sticluţe cu parfumul lin.

  

Nu vor mai ştii ce-a fost şi de departe,

Cum te târăşti fără să ştii atât de mult,

Voi ţine sus al nostru steag din mere coapte,

Cu preţul vieţii unui şnur prea scurt.

Outro -cantabil-

Vreau mai repede

Ţip mai repede

Mă zbat mai repede

Plâng mai repede

Ştiu mai repede

Cresc mai repede

Iubesc mai repede...

  

Mă lovesc mai repede

Cert mai repede

Plec mai repede

Regret mai repede

Adorm mai repede

Respir mai repede

Termin mai repede...

  

Chem mai repede

Cred mai repede

Sper mai repede

Ucid mai repede

Ascund mai repede

Râd mai repede

Mă usc mai repede...

  

Aştept mai repede

Mă-nec mai repede

Trec mai repede

Revăd mai repde

Planez mai repede

Plantez mai repede

O floare pe lespede...

7 (Şapte)

Se spune că în rai

Timpul are legile lui.

În toate cele trei timpuri cunoscute,  

Cifra şapte s-a scris cu-n nor;

Poate, numai o dată,  

Cu vată de zahăr...

  

- N-am auzit niciun mare profet să spună

Că de Rai ar trebui să ne ferim.

- Nu! nu vom vorbi despre cunoaştere şi necunoaştere,  

Despre viaţă şi moarte;

Nici despre cifra doi nu vrem azi să vorbim.

  

- N-am auzit niciun mare profet să spună

Că de Rai ar trebui să ne-ascundem.

- Nu vom vorbi despre păstori şi prima verigă cu care,  

La un ospăţ, aproape toţi s-au înecat.

  

- N-am auzit niciun mare profet să spună

Că de Rai ar trebui să fugim.

- Nu vom vorbi despre secretul prim.

  

Şi-atunci de ce murim în cifra plină cu minuni?

Ce vor aceşti păgâni murdări de urma timpului să vadă?

Propun să ne acoperim cu toţii ochii cu pământ

Şi să-i sfidam,  

Să-i ameţim!

RO-mânia

De ceva timp stau cu spatele întors

Faţă de toate lucrurile pe care le iubesc.

Aşteptând ca ceva să mă ridice?

Dar stai! Păcătosul nu are decât o scară,

Iar aceea e pentru coborâre.

(Pentru urcare să-i scrieţi nepacatosului)

Aşteptând ca o lamă noua să mă desfacă  

Prin câteva tăieturi precise?

Dar stai! Lamele pot tăia doar în carne.  

În blocurile de sare nu pot tăia.

  

La oameni?!

La oameni e pe dos!

Cineva să stingă

Lumina.

Vocea de dincolo de noi III. - (Cuvinte stricate)

Intensitatea vocilor rare scade pe zi ce...

Zilele nu trec.  

Zilele se-ntrec cumva cu noi.

Azi şi-au amintit de copilărie şi joacă şotron.  

Ieri au sărit coarda.

Una mai căscată a căzut; încă mai plânge.

Nu ştie nimeni ce e mâine.  

Cuvintele scad.

Cuvintele se şoptesc.

Cuvintele se tocesc în gurile a doi oameni ce încearcă iubirea.

  

Eu spun: "Cuvintele nu îmbătrânesc niciodată."

Ea spune: "Te iubesc!

Eşti tot ceea ce am mai bun."

POEMUL UNUI OM TĂCUT

Am văzut într-o zi un om tăcut.

Parc-ar fi picat de la începutul timpului,

Parc-ar fi cântat ceva plăcut.

Am văzut într-o zi cum mâinile-i pictau urât,

Cum ochii îi priveau păcatele pe care le-a cusut în haine vechi,

Cum lumile-i se înghionteau, iar el fugea desculţ.

Am văzut într-o zi un om tăcut,

Din a cărui inimă plecau mereu locomotive pline

Cu var alb.

Acum stă-ntins pe patul de spital şi jură pe toţi zeii cunoscuţi

Că moartea ei

Nu l-a durut.

Două degete..

Toţi trecătorii suferă de frig.  

Uşile bisericilor şi cetăţile ce încă se mai ţin,

Şoşotesc ceva într-o limbă de piatră.  

Ce mai poate aduce nou cel mai mic oraş de pe pământ?

Cel mai mic oraş de pe pământ îmi va aminti mereu o secvenţă  

Ca după sedativ.  

De parcă te-ai muta mereu.  

De parcă poeziile mele n-ar mai putea vorbi despre nimic

În afară de tine.

Uşile sufletului meu se deschid doar cât să prindă degetele naive

Ale atâtor necunoscuţi ce se pleacă în faţa oricui.

Ce mai poate aduce nou cel mai mic oraş de pe pământ?

Şeherezada

Să strige cine vrea şi cine poate.  

Poate-aşa-mi veţi spune cine ştie să caute

Răspunsurile corecte într-un castron cu supă

De pui.

Te pui cu-adevărul?

Ce spui?

Pe covorul fermecat zboară cele 1000 şi una de poveşti nespuse,

Cele 1000 şi una de morţi pe care nu le-ai trăit încă.

Pe covorul roşu, ironic, păşesc pete mari de sânge clocotind.

În gândurile unei eleve de liceu apare pentru întâia dată, fuga.  

Fuga de-acasă.  

Fuga din casele altora.  

Fuga de sine.

Fuga din sinele rănit.

Fuga ce ţine loc de iertare, recunoaştere, sau reînceput.

Scurt poem cu fulgi

O ultimă ninsoare ne va baricada în case.  

Deloc speriaţi, doar căutând în umbrele mai vechi,

Cu fruntea ridicată către cer, doar conturând ceva perechi  

De nori mai jucăuşi ce şterg cu mâna lor  

Tabla ce n-a fost niciodată prăfuită.  

Aici veniţi, va iscăliţi şi rolul e preluat de sus;

Aveţi vreo ultimă dorinţă neîndeplinită?  

Intro -cantabil-

Şi mâine vom fi tot la fel,

Doi oameni mici uitaţi într-un hotel,

Sub paturi sub care

A murit şi el  

Doi oameni mici, ce zici?

De schimbare nu am auzit nimic pe-aici

Aici pereţii n-au urechi, dar văd totul cu ochii lor

Nămeţii intră pe ferestre, ne săruta şi-apoi pleacă,

Doi copii ne cer să îi adăpostim.

Postim cu toţii câte două săptămâni, vom fi iertaţi,

Rostim ceva-n două culori, coboară, vine către noi,  

Vom fi cei doi uitaţi într-un hotel,

Noi ştim că s-ar fi dărâmat şi el.

Posesia

Trei zile,

Ca-n scripturi,

Mi-au trebuit să fug  

De sub cupola cu flori de Lotus.

  

Tot atâtea zile îi vor trebui şi ultimului martir

Până la o primă privire extatică

Spre lumea ce duce

Nicăieri

Treizeci şi doi

Nu ştiu de ce, dar benzile desenate  

Îmi amintesc de zilele de luni -doar de luni-,

Când împreună cu alţi câţiva,

Strângeam maculatură de orice fel

Din biblioteci, magazine

Sau chioşcuri acoperite cu tablă.

  

În fond, e un oraş frumos, unde

Femei tunse scurt îşi părăsesc hainele de câte

Patru

Ori pe zi,  

Pentru-a aduce un omagiu

Lui.

  

Probabil ele cre cad vede tot,

Că ştie-aproape tot de undeva de sus.

Probabil s-au obişnuit,  

Trăiesc în frazele unui conducător nebun,  

Sau poate-aşa se vor lăsa trei sferturi din femei

De viciul ce omoară prin tutun.

Către o oarecare...Ea (Indicator)

E-atât de multă linişte în versurile tale,  

Că niciun nou-născut nu va-ndrazni să ceară alăptare,  

Plângând.

  

E-atât de multă linişte în versurile tale,

Că lumini ale dimineţii veni-vor încet, cu maximă răbdare,

Într-un ungher al sufletului tău.  

  

E-atât de multă linişte în versurile tale,

Că rime mici se-aşează încercând ceva cu degetul

Arătător.

  

E-atât de multă linişte în versurile tale,

Că fiecare-i un  

Indicator.  

  

E linişte şi-mi pare

Că nu mai vreau să mor.

E linişte şi ea, durerea,

Nu mai doare.

Timpurile şi Fetiţa-Foarfecă

Trecutul e prezent

În fiecare cerc

Închis, cu mine

De cărbune

  

Prezentul e trecut  

De mult,

Sau e trecut

Cu vederea.

  

Viitorul se uită urât

Către un prezent care se grăbeşte,

Către un trecut care e mult prea departe.

Viitorul lui e peste ocean,

Unde unde uşor hipnotice se ciocnesc  

Într-o bătaie cu bulgări  

De vanilie.

  

Fetiţa-foarfecă mi-a promis că mă va duce

Pe un gazon verde, în faţa unui palat Londonez,

Să sporovăim, să numărăm franjuri de hârtie,

Să clipim  de douăzeci de ori

Mai repede.

O felie din Apocalipsă -cantabil-

Înnegurat,

Aştepţi moartea despuiat.

Răstignit,

Eşti eroul neplătit.

Tot ce ştiu

E să scuipe-n ochiul tău.

Focuri mari

Îi vor arde apăsat.

Eşti la loc, ochii-ţi

Curg şi speri să plec.

E un joc, hai,

Veniţi ploi şi potop...

Poţi să le ceri ceva?

Nu!

Poţi să le spui ceva?

Nu!

Poţi să-i omori cumva?

În oglizi

Se zbat păpuşi din cârpe vechi,

În credinţi

Se-nping fricoşii ce nu trec,

Tot la fel

Va vor privi cei încolţiţi,

Tot mai mici

Veţi fi în camerele lor.

Tot mai mari,

Vă veţi sălta de sus.

De pe ferestre violet,

În încercarea unui vis.

Poţi să le ceri ceva?

Nu!

Poţi să le spui ceva?

Nu!

Poţi să-i omori cumva?

Poţi?

Preoţi morţi aşteaptă

Inc-o altă viaţă,

Criminali cu feţe de copil.

Preoţi morţi aşteaptă

Inc-o altă viaţă,

Criminali se ceartă,

Tot mai buni devin...

R3. Toast

Sărate dureri tot vânează rechini,

Câţiva spectatori n-au decât să aplaude.

Acvarii uriaşe, lighioane speriate,

În cercuri se-nvarte un mănunchi de salată.

  

Mâncăruri murdare, artişti de paradă,

Chitări ca dovadă, iubite pe stradă.

Se pierd şi tot caută iubiţii furaţi

De zeul nebun cu tronul uriaş,

De scurte cântări, de fabrici, halate,

De sabia sfântului ce-nvata să-noate.

  

În lacrimi se-mbată şi ei şi artiştii

Plăcinte crescute, bunici mofturoşi,

Vieţi scumpe veghează de sus lunetiştii,

În visele mele pământu-i pe dos.  

Nu, nu acum.. -cantabil-

La următoarea staţie coborâm,

La următoarea nu vom şti c-am fost.

La următoarea staţie vom fi doi străini,

La următoarea vei fi doar un prost.  

  

Te vor vedea şi ei, îţi va fi frig,  

Probabil că vei îngheţa,

De la dureri şi răstigniri

De la nopţile pe podea.

  

Te vei vedea în toţi, dar nu

Mă voi întoarce niciodat'.

Un muritor nu merită nimic, un muritor va arde-aşa

Cum arde un chibrit.  

  

La următoarea staţie coborâm,

La următoarea nu vom şti c-am fost.

La următoarea staţie vom fi doi străini,

La următoarea nu mai are rost.  

  

Cutia de chibrituri s-a udat.

Catranul e buzunărit de ultime puteri.

Furtuna va spăla doi păcătoşi

Ai neuitării unei primăveri.

  

Nu, nu acum.

La staţia următoare

Coborâm.

Babilon II. - Bătrânul clopotar

Din nări îmi curge sânge cald,  

Dă-n clocot, cred c-aşteaptă noaptea.

Într-un oraş atât de mic,

Clopote nu se zbat s-anunţe moartea.  

  

Trăiesc aici mult prea puţine vieţi,

Ce orişicum pulsează greu,

Bătrânul clopotar nu a mai fost demult văzut,  

A dezertat în necuprinsul sau.

  

În necuprinsul lor prea mut,

Cântările de noapte se întrec cu liniştile de la Bucureşti.

Lanuri întregi îngreunate cu porumb,

Stau şi pândesc din vechile fereşti.  

  

Miruna bea din vinul ei,

Miruna coase pe-ntunric drumul.  

Noi n-o urmăm, nu vrem alei,

Nu vrem să mai murim niciunul.  

  

Scăpa-ne tu, oracol neatins,

Nu suntem de la cer vicleni.

Vrem să fugim în aerul etern,

De pe acoperişuri toţi să chicotim.

  

Scăpa-ne tu,  

Oracol neatins...

Babilon - I. Miruna

Miruna poartă cu ea nişte licori în sticluţe deosebit

De mici.

Albastre.

Mai albastre ca marea.

Îmi spune c-am să uit.

Miruna spune marile Adevăruri.

Îmi spune c-am să mor.

Miruna spune marile Adevăruri.

Îmi spune c-am să dor.

Miruna minte-atât de rar....

Roata

Asociez salturile unei balene cu o crimă perfectă,

Ce duce cu ea orice urmă, orice durere,

Orice amintire despre pacat.

Trebuie doar să închidem ochii puţin.

Totul se petrece într-un timp atât de scurt...

Cu mişcări bruşte caut să mă ascund între prosoape,

Între vis şi un fel de viaţă trasă de o barcă cu pânze.  

Cascadele sunt destinate prăbuşirii de când lumea

Şi totuşi nu se mai revoltă,  

Şi totuşi nu se plictisesc.  

Apus, valuri, mesageri,  

Toate furnicăturile astea te vor băga în pământ

La un moment dat.

Sau poate vor fi buni şi te vor arunca

În ape dulci.

Noi deja ştim că n-ai să ne mai spui...

Nu vrem să ştim!

Să ne oprim aici!

Să ne oprim cu tot cu timp

Şi niciun rău să nu ne mai descânte.  

Oale şi ulcele

Aş putea să beau din ce în ce  

Mai mult.

Băuturi din ce în ce

Mai sincere.

Cu sau fără văl,  

Cu sau fără premeditare,

M-aş arăta în faţă lor.

Le-aş arăta eu!

Le-aş spune eu!

Pan' ar seca butoaiele de pe peron,  

Până ar obosi o lebădă uitata-n ultimul vagon,

Până m-ar da afară pe un ton

Nedemn.

Mi-e somn.

Culeg tone de ceară de pe lumânări.

Cuvintele mă dor.

De dor mor sufletele ultimului călător.

De vârf.. (Marinarii)

Anapoda a fost demult.  

Acum firescul prinde cârmă între mâini.  

Toţi marinarii la tribord  

Se jură pe pământ şi pe câteva cruci de lemn  

Că se vor lepăda de-alcoolurile tari.

Poate peşti mari vor crede-i pe cuvânt,  

Poate chiar ea, ce s-a pierdut în orăşelul ei,  

Cu bani mărunţi prin buzunar,

Poate el, martorul pedant,  

Dar vor muri din cap uzi

Până în picioare.

Şi nimeni nu-i va lămuri pe cei apropiaţi.

Doi-trei îi vor mai pomeni,  

Apoi alţi zmei vor face cununa la loc.

Prima pagină

Mă tem.

Post-mortem o s-avem o discuţie (savantă)

Despre roiul de albine şi instrumentele

De parcutie.

Deducţie pur-logică. E clar că lumina zilei.

Zi-le cum vrei că după joi vine vineri.

Vom şterge tot cu-n burete,

Nu vrem să fim văzuţi în vechile fotografii.

Noi n-am fost tineri,

Poţi să ştii.

Atunci recoltele creşteau cu măsură.

Acum ai tot ce vrei şi nu ştii ce să bagi în gură altceva

Decât cuvinte dintr-o frază ce are să stea

Patată pe coperţi.

Uitată de-ntelepti, căci, eh, îmi vine greu să-ţi spun,

Dar n-are, aşa, ceva de pus pe rană.

Azi toţi vor să le dai ceva de pus pe rană.

Ceva de pus pe corpul gol ce urlă din lipsă de hrană.

El? Vaporii se strâng ca nişte copii curioşi

În faţa unei boli cu transmitere

Directă.

Ai să-i opreşti?

Vezi-ţi de treaba ta, copiii vor ceva din lovitură inerentă.

Mai bine, cred, te-ai îndura,

De azi vor încerca bomboanele cu mentă.

"Centurile, vă rog!.." (Prăbuşirea)

"Centurile, vă rog", de parc-ar mai conta

Câţi şi de unde ne vom prăbuşi,

De parcă le-ar păsa,  

De parc-ar şti.

Nici nu trebuie

Să le pese.

Ei trebuie doar să surprindă momentul,

Să vadă cum ne prăvălim

Peste ceva ce tot noi am creat.

Noi? Pulbere vom fi numiţi.  

În cazul cel mai bun, depozitaţi laolaltă  

Cu cei deja obişnuiţi.  

"Centurile vă rog!"

În fiecare dimineaţă.  

"Centurile vă rog!"

Întrebi de mă supun?..

Le-a zis: "Vă spun doar că să ştiţi:

<Centurile, vă rog!>"

Aceeaşi ultimă monedă

Ar putea să ne mute cu totul.

În somn, în glumă sau...

În gând.  

Ar putea să ne mute cu totul.  

Peste noapte.

Cândva, târziu.

Când fiecare ochi stă-nchis,

Când tu poţi să visezi,  

Când nu sunt eu,  

Când cred că ştiu ceva din  

Ce va  

Fi.  

ECHITAŢIE

Un cuvânt despre care prea puţini  

Ar mai putea să-ţi spună ceva concret,  

Dar fără de care toate plecările,  

Ţipetele revigorante, dar mai ales mansarda

Domnului McVille ar fi fost de nerealizat.

  

Medicamentele au gust de ciocolată cu lapte.

Poate într-unul din visele mele  

Voi ajunge să văd toată fabrica

Şi măcar o parte din camerele secrete.

Voi luneca înapoi împăcat cu mine

Şi cu ceea ce -neîntrebat-

Avea să fie "călătoria fără sfârşit".

  

Mi se spune c-a fost cât pe ce!  

Ştiţi voi,  

Cât pe ce!

  

În fiecare dimineaţă mă vizitează un domn  

Îmbrăcat la costum, papion -niciodată cravată-

Care îmi descrie negreşit,

Modul de realizare a două oglinzi

Care spun adevărul  

Şi numai  

Adevărul.  

  

Cum altfel ai putea să explici traseul celei mai frumoase fantome  

Din lumea de aici, şi poate,

Chiar şi de dincolo?...

Pe tine...

Cuvintele-mi te caută pe tine.  

Degetele mele muncite între care ţin o aceeaşi cifră blestemată,

Strângeri din dinţi,

Grimase cunoscute prea bine,

Ele te caută

Pe tine.

  

Apartamentul cel nou are două ferestre

Şi nicio uşă.

Tertium non datur.

Am putea părăsi o lume pentru o alta,

Ieşind fiecare pe câte o fereastră.

Care şi în ce fel, mai puţin important.

Ambele duc acolo, iar tu vei uita să le spui  

Despre planul meu de salvare până la prima sticlă de vodkă.

Apoi, oricum, credibilitatea da va fi cât un purice.

  

Tot ce mi-au spus atunci

Când mi-au dat cheile,

A fost să nu ne aruncăm amândoi

Prin aceeaşi fereastră.  

Întâi că n-o să meargă,  

Apoi că nu e vreo păcăleală.  

Aici oamenii au uitat să glumească.

Aici trebuie să sărim şi-atât!

Şi-atât!

  

Dar dacă vom înnoda hainele pe care să coborâm până jos?

A râs de mine! A râs! Eram amândoi

Fără

Haine.

Ea avea prinsă după urechea stângă o floare roşie

Ca cea din fotografia primită de curând de la tânărul acela...   

Sau să fi fost cealaltă

Ureche?

  

Reflexele mele de om bătrân,

Pe tine te caută.

28064212

Oraşele mici au avut întotdeauna o forfotă a lor, interioară,

Pitită mai ceva ca nou-născuţii vecinilor pe după obiectele colorate.

Aici temperaturile merg după măsurători cu totul şi cu totul noi,  

După raţiuni -o să râdeţi- cu totul şi cu totul iraţionale.  

  

O să îndesam totul în cutii de carton

Pe care le vom lipi cu migală.

(Adezivul eram chiar eu.)

  

O s-aruncăm aici toate dimineţile,  

Toate chemările lor,  

Toate carneţelele cu iz de jurnal.

  

O să îndesam viaţa noastră,

Cu trăirile noastre,  

Cu iubirile noastre,  

Cu ieşirea aceea în văzul tuturor.

  

De azi iubesc femeile uşoare.  

Cu obiceiurile lor, cu ambiţiile lor,

Cu trecutul lor demn de o carte bună.  

  

De azi te iubesc pe tine

Aşa cum te-am iubit şi-atunci,

Aşa cum cei ce m-au trimis m-au învăţat să te iubesc.

  

Spre seară vom împrumuta de undeva un bidon de benzină,

Câteva draperii roşii

Şi toate împreună cu medalionul acela al tău

Se vor duce la zei.

  

Poate ne vor primi şi pe noi.  

Poate ne vor da ceva de făcut.

Poate vom fi

Şi noi buni la câte ceva...

Cadrul cinci

Lumină.

Lumină puternică.

Semi-orbire.  

  

Închid ochii o dată,  

Ascult înfrigurat,  

Deschid,

Marea Neagră.  

Ea plângând,  

Văzându-mă,  

Întorcăndu-mi spatele ei atât de frumos.

  

Închid,  

"Pe semne că m-au trimis în Siberia".

Locul unde nimic nu se pierde,

Locul obiectelor pierdute,  

Locul lui Teddy, al dinozaurului oprit la vamă

Şi al fratelui său mai mic,

Îmi desfăşoară pe un ecran imens o ultimă plecare cu trenul.  

Trenul deciziilor,

Trenul marilor hotărâri,  

Trenul în faţa căruia se aruncă zilnic câte un sinucigaş,

Pentru -spune el cu puţin înaintea impactului-

O viaţă mai bună.

Liniştitor,

Nu-i aşa?

  

Închid,

Amicul meu îmi şopteşte încrezător:  

"În cercul ăsta nou nu există alte cadre în afara celor  

Ale morţii."

Acum mi-apare cel mai des în timp ce-mi ţin  

Ochii strâns  

Închişi.

LARINGITĂ

Toţi marii poeţi sunt atei.

Şi invers.

Şi ateii sunt, în adâncul sufletului lor făcut să stea drept,

Puţin poeţi.

  

Sunt un om fericit!

Am o groază de prieteni!

Prietenul de azi, 3 aprilie,  

E şi el poet.

  

Îmi spunea,  

Era singur pe lume.

În faţa unei punţi enorme cineva

Îi sugera să facă pact cu dracul.

  

Îmi spunea,

Era atât de mare că toate porţile nu-i ajungeau.

Era atât de frig că începuse foc să dea

Câtorva lipitori.

  

Va dispărea curând.

Dracul s-a plictisit,

Jocurile nu-i mai plac.

Îl bate gândul să treacă la sfori.

  

Într-un cuptor cu microunde se nasc zilnic,  

Noi şi tot mai frumoase,

Cele şapte minuni ale lumii.  

  

Serviţi!  

Azi sărutul lui Iuda va lipsi puţin,  

Iar cocoşii lui Petru zac bolnavi.

Serviţi!

Despre moarte

Feţe de pernă sting

Focul lăsat aprins

Într-una din odăile mai vechi.

Ea cântă din vioară.

Păsări se scutură de vânt,

Copaci se rup

Şi nou-născuţi cuibul refuză.

Ea cântă din vioară.

Războaie se pornesc

Pentru o cauză ce

Demult nu mai respiră prin culori.

Ea cântă din vioară.

Copiii fug,

Părinţii plâng,

Un ultim gest săruta fruntea goală.

Aşa cum ieri a fost ca azi,

Aşa cum totul pare într-o doară,

Mâinile-o dor, nu spune nimănui.

Şi totuşi,

Se ştiu atât de puţine

Lucruri despre moarte,

Ca şi cum ea

Ar locui undeva

În capul nostru.

Şi totuşi se ştiu

Atât de puţine lucruri

Despre moarte.