Îmblânzitorul de pești

Nici dracul,

Despre care se zice ca le-ar ști aproape pe toate

N-a aflat încă.

Nici Dumnezeul din ceruri cu tot cu îngerii cei mai mici

N-a știut să gestioneze năpasta.

Ție-ți lipsea un trecut, buzele cele vechi.

Mie începuse a nu-mi mai lipsi nimic.

Fluturii se-ntoarseră la locul lor

Chemați de tine și de dor.

Geneza noastră - incolor.

Și moartea, agonia - imediat.

Atunci totul s-a-nchis.

Fără un semn de carte, fără ceva-nainte scris.

Și tu ai preferat mori.

Să te întorci în ploi și în noroi,

Pe-un nou tropic al racului,

Sub vechea talp-a dracului,

Ce nu va mai crăpa strivit.

Și câte vieți ai mai trăit de-atunci?

Și câte morți ai îndurat?

Iubita mea căzută în păcat,

În viitor, când ai să te sfârșești,

Mi-ar place-atât de mult să fiu chemat,

Să-ți amintesc "geneza noastră incolor",

Să vrei să te trezești, să poți

Și să ne uite-ncătușați.

Eu, păcătosul ancestral.

Tu, un copil pe-a cărui țipăt veacul tot să-l uite.

Înscriși în batalionul frunzelor ce cad,

În moartea ce ne lasă şi s-a dus.

Dar pân-atunci tu ai să coși

Cu fir de aur și pământ,

Scăparea noastră spre castel

Cu unicorn și soare pal.

Și cu rabdarea unui mareșal

C-am fost proscriși pe vremea când am început

Să despicăm bucăți de cer,

Să navigăm pe mările sărate,

Sa nu fim doi, să ținem inimile sparte.

Dar tu-ai să rabzi, tu, mică eroină,

Că firul nărăvaș va vrea mereu să se deșire

Ai sa-i reciți ceva din mine și ai să-i spui:

"Eu vreau acum să vină,

Că vina nu-i a lui,

Ci a unei poveri păstrate în călcâi

De care nu m-am lepadat în prima și ultima vară"