Ploaia asta nouă,
Ploaia asta rece din octombrie, începe să mă sperie ușor;
Mă bate prietenește peste umăr, din grija de prea multă umanitate.
Începe să-mi spună ca e timpul.
La fiecare sfârșit de octombrie,
Bacovia însuși îmi face câte o vizită.
Ne-am obișnuit să vorbim despre aproape orice.
Viață, moarte, cuplul rămas la adăpost,
Dar despre poezie, niciodată.
Când pendulul vechi se încruntă,
Bacovia se ridică, îndreptându-și ochii către ieșire.
Îmi amintește, în treacăt, de Phoenix, de glasul renăscut,
Și-apoi ne despărțim ca niște buni amici.
El spre-un nord, eu spre celălalt,
Cu gândul ca ne vom revedea negreșit.
În luna imediat următoare,
Îmi încep diminețile prin a-mi promite
Că mă las de poezie.
Nu ajung la niciun rezultat și-atunci, cu ultimele mele puteri,
Rog poezia să se lase de mine.
(- E timpul?
- Cine?
- Tu ești timpul?)
Din prea multă iubire, sau, din obișnuință numai,
Nici eu, nici ea, nu ne lăsăm abandonați.
Și așteptăm cu sufletul la gură semnatura,
Vizitatorului de neînduplecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu