Trick or Treat (Lanterna lui Jack)

Toate apele mărilor și oceanelor,

Apele cele mai curate,

Apele de munte,

Nici ele nu m-ar putea curăța în miezul ăsta de noapte

De mine însumi.

Nicio oglinda n-ar izbuti să reflecte

Poate o altă pereche de ochi,

Poate o altă siluetă.

Niciun drum -fie el scurt- nu poate face pe martorul cinstit,

Nevinovatul prudent ce stă pe vine

Așteptand să se lumineze de ziuă.

În consecința, umblu gol, în avampremiera spectacolului meu.

Singurul spectacol

La care aș fi capabil să accept

Neplata biletului la intrare.

În schimb, în final am să spun

Că dacă v-a plăcut moartea mea,

Puteți plăti oricât când veți pleca,

Când veți ieși,

În semn de acceptare.

Licuriciul

Plecând târziu, la pas, încrezător din nou,

Fărâme de drac mi-ieșeau râzând în drum,

Că scrum aveau cu toate să se facă

Și casă, căminul nostru colorat pătat în neculori,

Scuipand cu acre cioburi

Doi robi picați in alte lumi, in hrube-mpodobite cu taciuni.

Buni parinți, veniți de mă luați,

Salvați-mă din ochi de drac

Ce ac împung în ochii mei.

Doi, trei, cifre  din clei,

Copiii mei nenăscuți aveau să se regăsească-n noaptea aceea

Să danțuiască, sa se roage, poate să tragă sfori

Din cerul coborat ce-ar vrea și-acum să-l fi atins

Cu neputința mea.

Al saptelea cer (Căsătoria)

Pesemne nu te-au lăsat să te-odihnești

Și esti posac și-nnegurat.

Tu, rege soare, condamnat hoinar

Pe drumuri nevăzute pe sub cer.

Azi te urnești mai greu și oamenii se vor urni la fel.

Umbrele, zâmbet mititel și nouri grei

În fața ochilor scăpați de văl,

Ce rar acum mai rătăcesc.

Speranțele nu-ți cresc pentru ca-n tocmai precum ți-a fost dat,

Vei fi regele singur la palat.

Ba chiar nu vei avea vreodată drept la vechea ta pereche,

În schimb ne vei sluji pe toți.

Și toate pentru-a nu-ți mai întalni iubita

Din piatra scumpă, cremene și-argint

Ce mai presus ți-e soră,

Pentru a plăsmui căsătoria.

De-atunci fuge cu dor nestins, cătând îmbrățișare,

Până mândra fecioara

Rece va pierde din înfrigurare

Și negreșit se va sfârși cu lumea

Căci foc contra poruncii-a fost astâmpărat.

Noduri intr-un al doilea multiplu de trei (De ce a trebuit să te naști femeie?)

Trei.

Negare, renaștere, schimbare și stam pe loc.

Suntem la trei.

Mai mult de trei nici că putem să numărăm sau să urcăm.

Vom sta aici până când o cifră noua ne va putea scoate din impas

Sau până când tu vei mai publica doua-trei volume.

E ciudat să te uiți în urmă.

Nu datorită vreunei neasumari sau vreunei pilde biblice,

Pentru că iar am început să nu mai cred.

Acum?

...

S-ar putea să dureze.

Și da, e ciudat cum tot ți se-arată perfect

Când perfecțiunea s-a retras.

Un laș!

Ți-era clar, nu-i așa?

Și ce-ți mai era?

Întinde-ți mâinile, picioarele, toate reproșurile tale,

Fă-le cât se poate de mari.

Apoi fă-ma pe mine să dispar, măcar puțin,

Ca în povețști!

Tu cine-mi ești?

Pianul a-nceput să tușească,

Iar fluturele? Vierme-acum!

Sau invers.

Orișicum, marți, e ziua schimbărilor.

De caracter, de pat, de concepții.

Apropo de concepții:

Mă visez în fiecare noapte într-o sală de cinema în care

Un singur film se poate vedea.

Eu il prind mai mereu de pe la jumatate,

Dar asta,

Desigur,

E fara voia mea.

Atunci cineva

Care-ti seamănă mă intreabă constant dacă nu vreau să știu.

De totdeauna-am vrut să știu.

Acum vreau doar să trec ușor

Și să mă văd

Cu-atât mai păcătos.

Trocul

Atunci, răsăritul mă găsea scriindu-i povești frumoase

Cu oameni aleși, cu fapte alese, cu sfârșituri fericite.

Acum, răsăritul mă gasește scriind surprins necunoscuților

Ce traversează parcă mai cu spor puținele vieți ce le-au rămas.

Ciclul închis.

Speranța. Viermi de mătase aduși în toiag.

Vieți schimbate ușor,

Mărfuri la supra-preț și întrebări cu rostul pierdut.

Becul din lampă, tremurând,

Încearcă

Un cuvânt

Să-mi cedeze.

Control - Alt - Delete

Dac-aș fi scris de cofeină și tutun,

poate-aș fi fost ceva mai treaz decât acum.

Dac-aș fi aruncat cu pietre de nebun,

- spre cel ce-a prins trucul mersului pe ape, -

poate-aș fi pus

mai mult curaj în vorbele ce-aveam să vi le spun.

Dac-aș fi fost mai odihnit,

m-aș fi făcut cameleon și calm

mi-aș fi schimbat culorile o dată cu ora.

Dar blestemată-i Nora pentru iubirea ei

și grea-i e soarta ce-a ales.

Am mers, am căzut, vreau s-adun și sa plec,

dar-nainte să spun doar ca ploaia ma face

să mă simt tot mai mic,

un strain. musafir nepoftit

în palatul meu ce stă și el să cadă - a ațipit.

Am să pierd, probabil, drumul spre casă,

pentru că nu știu a da sfaturi despre cum să fugi

sau cum să-i faci pe alții să fugă

sau pentru că miopia mea a evoluat în ceva ciudat

ce mă face să vad deformat - să neg, să refuz.

Am să jur în ultimă instanță colectand apa murdară

în lighiane mici,

că e prima dată când mi-e scârbă de ploaie.

Nu va spăla nici deșeurile micului oraș de provincie,

nici urmele de noroi și sange ale celui mai recent accident

soldat cu doi răniți ce-ar fi vrut sa moara-n acea zi de marți.

N-are sa va impace nici pe voi;

ultimele picaturi de speranța stau tot în cei doi nefericiți

ce înca cred în vinerea eliberării lor

dintr-o robie ce iubește să privească strâmb.

Mai bine-aș fi șters, i-aș fi dus asemeni unui criminal

pe orice altă pistă;

cu conștiința grea mi-ar fost, poate, mult mai ușor..

ar fi trebuit să mă confrunt numai cu mine..

Plagiatul iubirii jură nemurire

1. Dar visători de plumb nu construiesc cu trup,

atunci când spiritul aclamă

2. Ploaia de-aramă, veche,

ce spală cu răbdare tresăririle de spaimă ale unui ultim bolnav

îndrăgostit de soarta sa.

3. Sfinti care, pe ascuns,

se-nfruptă din științele moderne.

4. Corăbii ce dansează.

5. Despărțiri, împăcări cu cuvintele,

așteptând cuminți să vină un stomatolog.

6. Rime moi de departe,

vrând sa ne certe pentru plânsetele din trecut.

7. Golul din mine alergând conștiincios,

apăsând puternic cu mâinile pe ambele urechi.

8. N-am sa-l împiedic cum obișnuiam...

9. Să nu aștepți nimic

Și-atunci greul se va-negri de-o dată,

ba chiar va vrea sa se razbune,

luându-ți cuvinte căscate cu patimi,

dar n-ai să te clatini.

10. Cunoaște-i calea

Și-ai să vezi zale rotindu-se ușor,

chemandu-te cum l-au chemat pe pinguin în Labrador

să caute bună starea vechilor părinți,

a vieții simple scrisă cu ochii legați.

ai să te zbați!

11. Modestul vas de lut și vasele de rouă,

aduc cuvintele ce nu se pot lăsa de tine.

cu pasul tău regal, totusi incet, timid călătorești,

iar în călătoria ta,

în fuga ta, fără motiv, mă iei să vin, să stau și eu,

în casa fără vreun ateu, s-ascult fraze în rai crescute.

12. Tu ai acum în grija primăvara, vara, toamna,

iar de iarna în dureri, te îngrijești tot tu.

nu reusesc a-mi explica de ce m-ai îndesat în pântece,

de ce-ai ales să-ți fiu ales în lumea fără moarte, fără vină?

13. Mesele, lemnul, vor deveni cortină,

martori ce scutură momentul de orice urmă de neadevăr.

iar peste nu prea multe veacuri,

copii vor hotărî din nou să treacă pragul care cândva a fost trecut.

14. Și viitorul nu se va putea deosebi

probabil de prezent.

vom știi doar de vârfurile degetelor ei,

de cercurile perfecte

și vom putea închide ochii.

pe rand sau împreună pentru ca dintr-o dată avem timp.

și pentru ei și pentru noi

și pentru domnișoara lună

ce pare-a se găti temeinic în fața oglinzii cu zăvor.

15. Cu ce drept, mă vei întreba,

ajung a-ți cere ajutor,

cu ce drept și cu ce dovadă te acuz.

pentru iubirea ta, dulce povară,

ce o oferi prin porul ce-a ramas înca deschis.

și indecis am să m-acopar, cu mâini ce zilnic au păcătuit.

poate-am să scap, poate-am să mor,

dar dacă mor acum, îmi spun ca aș putea să mor aproape fericit.

16. Am să cern, umil,

multumiri doamnei ce mi te-a dat,

neacceptând până la urmă niciun preț.

dar mă întreb, ce preț aș fi putut să dau

pentru puțină nemurire,

pentru puțină poezie picurată de sus,

pentru darul nespus ce aveam să-l primesc.

caut sprijin în îmblânzitorul netrezit, firește,

îi duc felurite cadouri și-o coadă de pește.

poate-mi va arăta cum să întorc bunul făcut.

17. Dar pentru tine vor fi orișicum prea puține

cuvintele prinse la uscat.

atunci ai să-ncepi ori să cânți, ori să gravezi desenele ce vor să umple necuprinsul.

18. În nopți, în întuneric, în lumină,

originile tale-nmuguresc.

iar eu, cândva un muritor prea omenesc,

încep a cauta un mic secret

din cele ce-ți ajută și mă fac să cresc.

19. Depune-voi cununi multicolor, neîncetat

și tot nu îmi va fi lăsat să răsplătesc,

necunoscutul ce ma-ndeamn-a căuta în orice urmă nouă,

-deghizată în chip ceresc-,

acea dezlegare trecută dincolo.

20. Descresc acum,

ma semnez în singurul colț liber rămas

și-aștept

să mă cauti într-un mâine.

Siguranța 38

Bărbia mea dezgolită mă sperie.

Inutil, neargumentat, mă întreb câte altele ar fi putut

Să nu fie la fel.

Ce-ar fi spus cauza?

Dar efectul?

S-ar fi aciuit pueril, înfrigurați,

Privind admirativ,

N-ar fi băgat de seamă

Sau s-ar fi arătat deranjați?

Am fi putut opri la Predeal sau Bran.

Acea măsuță încrustată în memoria mea de copil,

Unde ai fi aflat -deloc întâmplător- totul.

S-ar fi spus apoi

Ca trebuie să părăsim,

Să părasim...să plecăm.

Tu ce-ai fi spus atunci?

Bunei vestiri

Mă declar înfiorat de predestinări, predispoziții,

De potrivirile milimetrice,

De morțile salvate în ultima miime de secundă

Si de viețile condamnate spre necuvant.

Umărul stâng intr-o încordare formidabilă,

O mână dreaptă din tablourile pe care obișnuiam să le visez,

Albul omniprezent ocolit de păcat,

Totul oferit doar într-o dimineață, lângă pat.

Și cine poate știi de când aștepți în poziția-ți perfectă

Un sculptor cel putin clarvăzător

Care să isprăveasc-o dată.

Cine știe câte ploi cu vopsele uscate,

Câte pensule cu varful tăios,

Câte încercări cu controlul scăpat...

(De vrei să te-apărăm din a timpului oprit vâltoare,

Depune-ți CV-ul la noi!)

La pătrat

Două vieți pictate în culori diferite.

Două călătorii inițiatice cu scop uitat.

Întoarcere la primordial

Cu râsete copilărești și-n pas de fugă.

Mărul roșu - sânge nepătat.

Cel galben - toamna sinuciderilor noastre.

În livada cu nerostite,

Totul a fost o ecuație la pătrat

Din care s-a extras ce s-a putut

Și restul s-a incinerat.

Livada s-a descurajat,

Iar merele au putrezit.

Mai bine-ai fi rămas un hoț mărunt...

Îmblânzitorul de pești

Nici dracul,

Despre care se zice ca le-ar ști aproape pe toate

N-a aflat încă.

Nici Dumnezeul din ceruri cu tot cu îngerii cei mai mici

N-a știut să gestioneze năpasta.

Ție-ți lipsea un trecut, buzele cele vechi.

Mie începuse a nu-mi mai lipsi nimic.

Fluturii se-ntoarseră la locul lor

Chemați de tine și de dor.

Geneza noastră - incolor.

Și moartea, agonia - imediat.

Atunci totul s-a-nchis.

Fără un semn de carte, fără ceva-nainte scris.

Și tu ai preferat mori.

Să te întorci în ploi și în noroi,

Pe-un nou tropic al racului,

Sub vechea talp-a dracului,

Ce nu va mai crăpa strivit.

Și câte vieți ai mai trăit de-atunci?

Și câte morți ai îndurat?

Iubita mea căzută în păcat,

În viitor, când ai să te sfârșești,

Mi-ar place-atât de mult să fiu chemat,

Să-ți amintesc "geneza noastră incolor",

Să vrei să te trezești, să poți

Și să ne uite-ncătușați.

Eu, păcătosul ancestral.

Tu, un copil pe-a cărui țipăt veacul tot să-l uite.

Înscriși în batalionul frunzelor ce cad,

În moartea ce ne lasă şi s-a dus.

Dar pân-atunci tu ai să coși

Cu fir de aur și pământ,

Scăparea noastră spre castel

Cu unicorn și soare pal.

Și cu rabdarea unui mareșal

C-am fost proscriși pe vremea când am început

Să despicăm bucăți de cer,

Să navigăm pe mările sărate,

Sa nu fim doi, să ținem inimile sparte.

Dar tu-ai să rabzi, tu, mică eroină,

Că firul nărăvaș va vrea mereu să se deșire

Ai sa-i reciți ceva din mine și ai să-i spui:

"Eu vreau acum să vină,

Că vina nu-i a lui,

Ci a unei poveri păstrate în călcâi

De care nu m-am lepadat în prima și ultima vară"

Blank

Primul poem cu tine,

Nu va fi un poem despre iarbă, seringi, cioburi

Sau alte astfel de prostii.

Nici despre beții

Finalizate-ntr-o rezervă de spital,

Sărituri de la înălțime

Sau alte sinucideri ușoare.

Pentru că-n lumile noi,

Nici măcar moartea nu se mai arată

Atât de sigură

De sine.

Va fi, poate, despre femeia cu păcate mici

Ce fură zilnic zeci de carți din librariile orașului,

Șoptind că scopul și mijloacele se scuză reciproc

Atunci când vrei.

Despre rictusul inconfundabil, doar al ei,

Despre o dicție perfectă,

Și vise atarnate în cuierul de sus.

Poate plăceri,

Poate câte ceva din cele de pe-aici

Din vremea când nu cunoșteam

Sau nu-mi doream să știu

(Sau nu-mi doream să știu...nimic)

Primul in care nu m-ar revolta

Gândul că tu te regăsești.

Noduri într-un multiplu de trei

Eu, eu azi am să plec.

Voi o veți lua, o veți lega la ochi,

O veti împacheta într-o cutie cu aspect plăcut

Și-o veți trimite către zări.

Are sa se întoarcă încă din prime căutari

Ale copilului pierdut

Ce nu suporta orașul.

Aveți să-mi tăinuiți c-a revenit,

Ca e bine și că scrie cu ambele mâini

Un final fericit.

Eu am să-mi uit toate bagajele,

Poate că cineva le va gasi.

Poate că le va curăți și-mi va trimite totul nou,

Încurajându-mă să sper.

Azi am să plec,

Puteți

Începe tortul fără mine.

Light

Aproape că-l urasc pe RA.

Pentru micul dejun din începutul fiecarui poem

Scris cu literele cele mai mici.

Pentru c.ocaine,

Pentru că a avut, probabil, mai multe prietene

De care a reușit cumva să se despartă.

Pentru cele câteva asemănări,

Pentru c-a fost citit de Vanda la "Casa Poetescu",

Pentru marketing-ul atât de bine făcut.

Pentru că uneori mă inspiră

Și asta mă face

Să mă simt și mai păcătos.

Pentru că de fiecare dată

când aud acele câteva mici acorduri,

ceva-mi spune că trebuie,

dar trebuie neapărat,

să o mai ascult o dată plecând.

Pentru că și pe el se pare că l-a lăsat.

Pentru c-am băut din berea care nu trebuia.

Pentru că am început să mă repet

Și pentru ca s-ar putea să dețină

Pe lângă simțul poetic

Și puțin simț al umorului.

Pentru c.,

Despre care

Aș putea sa jur

Că l-a citit (o dată cu mine).

Dar pe care

Se pare

Că nimeni altcineva n-a mai cunoscut-o la fel.

Nici înainte

Și cu-atât mai puțin

După.

Atentie, aici nu se fumează -poezie pe patru voci-

Ploaia asta nouă,

Ploaia asta rece din octombrie, începe să mă sperie ușor;

Mă bate prietenește peste umăr, din grija de prea multă umanitate.

Începe să-mi spună ca e timpul.

La fiecare sfârșit de octombrie,

Bacovia însuși îmi face câte o vizită.

Ne-am obișnuit să vorbim despre aproape orice.

Viață, moarte, cuplul rămas la adăpost,

Dar despre poezie, niciodată.

Când pendulul vechi se încruntă,

Bacovia se ridică, îndreptându-și ochii către ieșire.

Îmi amintește, în treacăt, de Phoenix, de glasul renăscut,

Și-apoi ne despărțim ca niște buni amici.

El spre-un nord, eu spre celălalt,

Cu gândul ca ne vom revedea negreșit.

În luna imediat următoare,

Îmi încep diminețile prin a-mi promite

Că mă las de poezie.

Nu ajung la niciun rezultat și-atunci, cu ultimele mele puteri,

Rog poezia să se lase de mine.

(- E timpul?

- Cine?

- Tu ești timpul?)

Din prea multă iubire, sau, din obișnuință numai,

Nici eu, nici ea, nu ne lăsăm abandonați.

Și așteptăm cu sufletul la gură semnatura,

Vizitatorului de neînduplecat.

Aș vrea să ai o mie de defecte mici

Plânsul tău, mica dovadă de loialitate,

Ar fi îngrozit probabil

O urbe întreagă.

Și toți s-ar fi gândit atunci

Cum se poate opri dezastrul,

Cum se poate evita un nou razboi.

Totuși el avea să certifice,  

Să garanteze totul.

Să mă ducă spre mai departe.

Am putea locui împreună.

M-ai putea trimite zilnic să aștept afară,

(O apariție tot mai nouă, o rochie tot mai bine croită,)

Știind c-am să mă port ca și cum nu ne-am cunoaște încă.

Dacă, cu varsta, oamenii iau obiceiul uitării,

Eu, conștiincios,

Îmi amintesc din ce în ce mai exact.

Dacă, cu timpul, vor deveni indiferenți

Eu voi sta ascuns să le șoptesc povestea

Celor doi veniți cândva în ajutor.

Aș vrea, mai târziu, să te văd plecând  

Speriată de gândul că poate ai uitat fereastra deschisă,

Fierul de călcat,

Sau mica ta lampă cu abajur

În funcțiune.

Ai parea, poate, mai aproape de pământ.

Aș părea, poate, mai fericit.

Ar fi, poate, altfel.  

Iar ei ar fi mai atenți,

Mai cuminți,

Sau mai apropiați de-un ideal.

Dar nici razboaiele, nici celelalte dezastre,

Nu se vor stinge cu un varf de credință

Tradată în amiaza aceea cruntă  

Dispusă să apună diferit.

Kiki

Cum se face că dispar,

Că dispare?

Că asemeni unui hoț mă pot face nevăzut, neauzit,

Și totuși nu-mi surade să mai fur ceva?

Ce-am mai putea fura într-un secol declarat neutru,

Când oamenii seamană tot mai mult unii cu ceilalți,

Când creștetul capului tau și mâinile sunt cam aceleași,

Când calmul e undvea atât de sus?

Un vânător ale cărui plăceri terestre

Sunt peste ideea de viață sau de moarte.

Peste asfințitul ăla prevăzator.

Pisica ce nu se mai întoarce,

Un mâine ce va reveni tot mereu (să ne verifice)

Și două rătăciri ale firescului

Ce se vor trezi fiecare în cate un balcon,

Amintindu-și fracturat vacanțele prelungite în apartamente străine, noi,

În cearșaful ăla de-un alb orbitor.

Cum se face că dispar, cu fiecare atom,

Și fiecare atom se hotărăște subit

Să ma schimbe?

O fi din pricina ne-albului meu?

Cum se poate să ne pierdem mințile

Și mâinile

Și capul

Într-un pronume de persoana a treia?

(Cum se face că dispar,

Că dispare?...)

Balonul cu probabilități

Dacă mâine m-aș trezi un altul,

M-aș trezi poate pictor, sau măcar un desenator mai mic.

Și singurele desene pe care le-aș avea,

Ar arăta copaci desfrunziți, sau pe tine.

Copacii sunt eu, iar tu...

În desenul ăsta poți fi tot eu.

Îmi voi asuma rolul de arbore, chiar dacă-mi va fi frig.

Mi-ai spus că-mi va fi frig oricum.

Aș apăsa creioanele cu-atât de multă putere...

Cu-aceeași putere care te umple și pe tine.

Aș apăsa și-n felul acesta aș face tot felul de găuri în planșele mele.

Mai mari sau mai mici,

Mai slăbuțe sau mai hotarate...

Arta, arta mea de carton ar ajunge astfel peste toate obiectele de mobilier,

Pe ferestrele mele,

Pe ferestrele altora,

În două zile mai însorite ar ajunge la vecini și într-un final...

Sau m-aș trezi direct cerșetorul cu țeluri înalte

Ce-și face veacul pe lângă Facultatea de litere.

Hoinarul cu ochi albaștri ca și-ai mei,

Vorbitor de engleză, franceză și cine știe câte alte limbi străine,

Care are mereu o poveste interesanta pentru noi toți.

Poate aceeași.

Dar ce importanță mai are?

Trecatorii și-ar aduce aminte de <Filantropica>,

De profesorul de liceu căruia nu-i cumpară nimeni cărțile,

De miliardarul pentru o zi,

De poetul ce recită pentru o cinzeacă de votcă..

Dar mai ales de el!

Peste toate, vine mereu punctual și cu lecția la zi.

Actorul grăbit ce știe negreșit că mila,

Mila unui oraș întreg, poate hrăni un altul.

Mormântal

Zări sparte,

Minți decupate usor,

Scări coapte,

Soluții temporare trimise într-o scrisoare cu plic,

Bancuri noi ce râd pe tema morții.

Vor coapse,

Și case noi,

Corsete să ne prindă pe-amandoi.

Sfori să ne lege fețele de-o mască de care noi ne lepădăm

Că nu-i a noastră.

A noastră-i zarea,

Și globul,

Speranța clopotelor încă vii

Ce-și țes viață în piele,

Amintiri, sechele, înmormantari rebele cu morți

Picați din cerul meu,

Intrând pe gene lungi,

Prin vene grase, punând o piedică.

Crestând un piedestal înalt

Înalța-vor statuie din piept și carne,

Coaste și câteva gânduri calme.

Iar tu vei sta stană de piatră, răsuflând pe-ascuns

Aerul sobru-al unei luni în care oamenii se-mbracă gros,

(Și trist!)

Fac economii,

Mor cu mai mare ușurință.

Iar ea-ți va cere să cobori.

Tu n-ai să poți - te va veghea.

Suc de portocale

Totul e atât de proaspăt acum.

Nimeni nu mai are nevoie să plângă,

Nimeni nu mai are nevoie să moară,

Nimeni nu mai are nevoie de ajutor.

Văd și-acum leagănele mișcându-se singure,

În amintirea ta.

Mi-au spus că nu se pot lăsa de tine,

Pentru că atunci când ai plecat,

Ai uitat să împachetezi în valiza ta

Și mirosul,

Și gustul,

Și celelalte simțuri menite să mă țină legat.

Le-am spălat, dar fără succes - erai curată.

Le-am vopsit, dar fără succes - erai prietenul cel mai bun al culorilor.

Le-am ascuns, dar fără succes - mirosul tău sărat, le-a ghidat.

Te simt și-acum,

În rochia albă, plină de curaj,

Făurindu-ți cu picioarele goale drum

Spre-o lume ce n-a putut,

Sau n-a știut să te vadă decât cu ochii.

Au fost cruțați,

Scăpați din gherele masacrului fixat,

Căci dacă le-ar fi fost lăsat să vada tot prin mine

(Atât cât să se macine o ultimă clepsidră,)

Ar fi orbit de dinainte să decidă

Ca totul să rămână stins.

Dacă m-ai învăța să urăsc,

Aș urî în primul rând cercurile pentru că mă amețesc.

Pentru că mă pierd de mine,

De pod și de rugi,

De pașii frânți,

De o moarte atât de dulce...

Dacă m-ai învăța să mă întorc,

Ți-aș aduce pene moi

Rugându-te să iscălești în scoarțele trupului meu

Drumul spre tine.

Vei scrie "Aici e Acasă.".

Lumea noastră simplă știe doar de creioane

Și de foi.

De mâini ridicate spre cer,

De zborul ciudat

Ce ne-a lăsat să fim uniți din crestet

Până la gleznele tale

Tot mai

Noi.

Dacă m-ai învața în sfârșit să mor,

Ți-as multumi, știind că tu ești Dumnezeul meu

Patruns în fiecare por

Al unui suflet de tenor

Ce-a amuțit la naștere.

Și nu poate să țipe că-i e dor.

La tine mă voi spovedi,

Mă vei ierta..

Și îți voi mulțumi din nou.