Îi plăceau portocalele mai mult decât îi plăcea de Dumnezeu,
Poetul german Bertolt Brecht,
Maşinile de epocă,
Fumul nesfârşit al ţigărilor de foi
Sau orice bărbat născut o dată cu mine.
Îmi amintesc rafturile, bucătăria cu deschidere la balcon,
Scaunele veşnice ale lui Ionesco,
Andrieş-sau-aşa-ceva şi mintea mea învăţând să urască.
Îl simţeam, dintr-o dată, suflându-mi în ceafă ca un viscol, iar ea, stând acolo,
Departe de mine, cu un fel de neputinţă în faţa zeului.
Apoi, cu mici atingeri, am adormit.
Acolo s-a frânt o poezie şi câteva vieţi, numai ale mele.
Mi-a spus că s-a trezit şi nu mai eram acolo.
A ieşit în hol, aşteptându-mă.
Eram vizavi.
M-a găsit T. la câteva ore după, am zâmbit,
Televizorul mi-a zâmbit înapoi.
"Nu mai plânge, femeie,
Că-mi cad mâinile şi nu ştiu altceva decât să scriu!"
Aş vrea să-nchei vorbind de nişte aripi
Ce se lovesc la fiecare ticăit al prietenului meu fără casă.
Dar cineva îmi şterge cu-n prosop nou
Toate puterile./"Nu mai plânge, femeie,
Că-mi cad mâinile şi nu ştiu altceva decât să cer!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu