un ochi îmi cere soare ars..
un ochi îmi cere vânt..
văzduhul nu-l mai vând pentru nimic.
mă uit în voi,
mă uit în mine, înapoi,
şi-mi plâng cu pete de noroi sufletul ca nişte ovule ce se pierd la fiecare scâncet
şi încet, din dinţi -ai bărbatului de vizavi-,
vom face pod să-l trecem amândoi.
aici să ştii că pot să mor..
un fum, un dor de tine şi adorm.
visez o muşcătura dintr-un viitor marcat cu cretă şi rânjesc.
am strâns păsări sărind într-un picior
şi le-am adăpostit în casa de pământ.
în dimineţile acelea violet, când ne-am trezit, nu mai erau.
nu mai era niciun bilet.
(am rupt atunci vreo douăzeci de poezii, iar încheieturile mele s-au pus pe plâns.)
ce ţi-e şi cu corbii ăştia din Danemarca!
portocalele s-au scumpit, iubirile se dau pe sub mână.
îmi plimb în fiecare zi păcatele într-o plasă de rafie.
tu, stăpâna necuviinţelor mele,
cum scap din mâinile acelea de ateu?
şi, mai presus de tot,
eu cine sunt?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu