O, de-aş putea să cern singurătatea
Pe planşe albe şi să-i uit pe toţi.
De sus să las să vină purpuri noi de viaţă
Ce poartă înăuntrul ei dreptatea.
O, de-aş putea să pun un strigăt de durere
Să-l vadă cei ce n-au ochi din trecut,
Ce-mi poartă mâinile de-atâta vreme,
Ce ură, ce necunoscut?
Adie vânt şi primăvară este,
Copacii rar dacă-nfloresc.
Adorm - o văd cum vine, mă trezeşte,
Iar eu nu ştiu în care grăi să-i mulţumesc.
Dă-mi haine noi, spitalul ăsta creşte
Cu fiecare zi mai falnic, mai de neîntors.
Învăţa-mă tu fuga, astăzi sunt un peşte
Cu coada-ntoarsă şi cu ochiul scos.
(Ce rost au toate când nerostu-i rege?)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu