Din nou, despre poduri

Mă-ngrozesc văzând câte suflete s-au odihnit pe podurile din oraşul ăsta, parcă din ce în ce mai mărunt.

Câte fiinţe au atins aceleaşi clădiri, aceleaşi paturi, aceleaşi ornamente din fier forjat.  

Câţi au auzit pianul şi câţi au aşteptat o poveste de la bătrânelul din colţ.

  

Mese, semi-lumină, mâini aparent bolnave,

Picioare ce nu se uită niciodat'.

O să plecăm în ţările calde, o să luăm cu noi două berze şi-un pelican,  

Miere de albine şi, -ăsta-i micul nostru secret-, câteva somnifere.  

  

Mi-am pierdut două ore din...

Două inimi din...

Două fugi,

Două zâmbete,

Doi ochi ce cad grei peste piaţa asta într-o zi de duminică.  

  

Cursivitate, Gellu Naum, Lucian Blaga,

Rodica-Nu-Ştiu-Cum.

Iar la sfârşit cineva te roagă să iei loc.

N-o să poţi să refuzi, o să fie plin de scaune,  

Deşi Ionesco n-a plătit s-apăra în poemul ăsta scris

C-o mână stângă.

--

(PoeZia înseamnă în fiecare Zi altceva.)

Meteahna

Ce morţi îmi bat în uşi să mă deschidă,  

Eu stau baricadat pe sub saltele şi îmi râd în gând.

Ce neputinţă, dragele de ele, nechibzuite se sfârşesc pe rând.  

  

Un singur bec mai pâlpâie alene,  

Un singur suflet ţipă - tot în gând.

Azi străzile-s mai mari decât chiar primele artere,

Nu ne-om găsi, oricum, nicicând.

  

Cămăşile ne ţin de frig la gene,  

Cravata flutură un gând livid.

Ce mâini îmi stau peste himere,  

Ce mecanism păşind doar cu piciorul stâng.

  

Meschine măşti - eu marţea-s iute la mânie,

Planetele se joacă şi se mint.

Un steag pătat cu alb îţi dă de veste,  

Să vii să mă asculţi murind.  

Sonetul şchiop

Păcatele mele au gust de fiere.

Mărul, bătut acum pe toate părţile şi vechi

Stă jos şi-aşteaptă să fie prădat.

Din toate zilele-am ales pe cea cu ceasurile rele.  

Şi-n loc s-aştept cuminte pe lădiţa mea,  

(Spărgând din nucile rămase din trecut,)

Am adormit şi-n somn, 'nauntru, l-am găsit pe el,  

Citind din cărţi ce-s ale sfinţilor,  

Silabisind curat:  

"Păcatele-mi au gust de fiere!" şi m-am înecat.

Am dat din mâini, din piepturi şi-am strigat,

Dar vorbele-mi veneau 'napoi ca o mâncare veche. Angrenat

În lupta asta, singur la părinţi, m-am străduit să ies învingător.

Păcatul meu cu gustul spart m-a scos din somn şi m-am trezit la loc.  

Mărul, bătut pe toate părţile şi vechi,  

Sta jos şi m-aştepta să năpârlesc.  

Am ss-it ceva şi s-a speriat.

Mi-am revenit dup-un moment, de-atunci

Nu mă mai recunosc.

Ne vom sfârşi-ntr-o dimineaţă...

Demonstraţiile mele din fiecare seară,

Demonstraţiile mele matinale.

Îmi pierd vederea, strâng pleoapele tot mai mult;

Berna-i o femeie frumoasă,

Berna nu ştie să scrie sau să citească.

Tu cine eşti?

Dar tu?

Eu sunt al tău supus şi n-am să plec pan' soarele n-are-a se prăvăli  

Peste un chip atât de bun.

Vreau apă de băut.

Vreau inimi de iubit cu totul la vedere.

Mă doare Iona, stându-mi în stomac,

Azi numără pe degetele lui mai multe galaxii

Decât aş fi putut să-nghit cu tine-o dată.

Una caldă, restul... e tăcere

Râd printre dinţi  

Cât de multe puzzle-uri false au intrat în ţară după '90

Câţi proşti şi-au dat şi ultimul bănuţ pe nişte făcături care nu se potriveau niciodată.  

Şi stăteai nopţile să pui piesă cu piesă

Într-un conglomerat inventat, mincinos, neadevărat.  

Ce păcat: am primit directive de la Uniunea Scriitorilor să nu mai înjurăm în poeme.  

Ce păcat: eu n-am făcut asta niciodată până acum.

  

Nu-i nimic: le spunem despre cum ne place nouă aceeaşi femeie,

Pe care n-o pot citi decât rareori, dar o pot vedea cu o plăcere demonică.  

Pentru că seamănă cu...  

Toată lumea seamănă cu...  

Ce poveste!  

Asemeni puzzle-urilor din strofa-ntâi.  

Asemeni ţie înainte să te cunosc.  

  

Nu-i nimic.  

Le spunem despre cum o să dau eu lovitura,  

Despre buchetele alea enorme de flori

Şi despre cum nu-l pot citi pe Othello.  

Nu mă vor mai primi nicăieri, dar nici asta nu ştiu dacă priveşte pe cineva.  

  

Nu, poemul ăsta nu-i despre tine.  

Poemul ăsta nu urăşte pe nimeni.

Poemul ăsta, ca multe altele, -ale mele, ori ale altora,-

Nu vrea să spună absolut

Nimic.  

Nevolnic şi nicicând erou

Ce caznă - nu mai pot să-ţi scriu:

Ai zeci, chiar sute de străjeri ce mă privesc şi zi şi noapte,

De ţin s-aştern vreun rând mai bun, îmi sparg dintr-o mişcare călimara,

Iar eu nicicum nu mai ajung 'napoi.

  

Ce vreme - tot aceleaşi ploi

Şi greutăţi ce-apasă pieptul la amiază.

Albinele s-au pus pe adormit,

Iar mână stânga s-a oprit - visează.  

  

Ce urme de noroi am pe pantofi,

Cum voi intra aşa în casa noastră?

Vei ştii c-am fost să caut o groapă să mă-ngropi,

Dar n-am găsit nimic, marea nu mai era demult acolo unde mi-a făgăduit c-o lasă.

  

Ce neputinţe, câte nedreptăţi,

Ce vor aceşti tirani de pe-o umilă masă?

Pâinea-i puţină, vin n-avem,

Ei nu mai vor să plece, nu ne lasă.  

  

N-avem nici grâu, n-avem nici cărţi,  

N-avem nici ochi ce văd pe de-a întregul.

Ce caznă - nu mai pot să-ţi scriu  

În lumea asta plină de nereguli.

Nu te uita în gura mea, iubeşte!

O, de-aş putea să cern singurătatea

Pe planşe albe şi să-i uit pe toţi.  

De sus să las să vină purpuri noi de viaţă

Ce poartă înăuntrul ei dreptatea.   

  

O, de-aş putea să pun un strigăt de durere

Să-l vadă cei ce n-au ochi din trecut,

Ce-mi poartă mâinile de-atâta vreme,

Ce ură, ce necunoscut?  

  

Adie vânt şi primăvară este,  

Copacii rar dacă-nfloresc.

Adorm - o văd cum vine, mă trezeşte,

Iar eu nu ştiu în care grăi să-i mulţumesc.

  

Dă-mi haine noi, spitalul ăsta creşte

Cu fiecare zi mai falnic, mai de neîntors.

Învăţa-mă tu fuga, astăzi sunt un peşte

Cu coada-ntoarsă şi cu ochiul scos.  

(Ce rost au toate când nerostu-i rege?)

Shakespeare nu plânge niciodată - I. Trolius şi Cresida

Aşa le-a fost ursita

Să stea numai o noapte

De dragoste grăbită,  

De suflu neîntors.

  

Plecând în dimineaţă

Ea îi ocheşte fuga.

"De-aş fi strigăt mai tare,  

Poate te-ai fi întors."

  

Şi au vândut-o iară,

Cum vinzi bucăţi de aur

S-o bată cu picioare

În pântecele-acuma noi.

  

"Mănuşa dă-mi-o mie", îi spuse  

Şi i-a dat-o.

Şi moartea i-a luat locul

Păzind în linişte pe amândoi.

  

Acum o altă crimă

Poate nu-şi are rostul,  

Dar pot oare să-i ştiu

Prea vinovaţi pe toţi?

  

Că sunt a tuturora,  

Ori sunt singurătatea,  

Am vrut să-i fiu mireasă

Şi i-am fost...

Treisprezece cu cinci

Să mimăm nepăsarea şi cântecele bunicii

dimineţile cu ouă fierte şi foarte moi  

pisicile, podul cu marile lui secrete încovoiate pe acele pline de lană de import  

  

Un mim plus un mim egal schimbare

liniile se scurg  

vara asta în care tremurăm de prea multă moarte ne vom da pieile noastre jos

  

Vom stă aşa, scheletici, inerţi, strălucitori, pe suprafeţe din ce în ce mai plane.  

florile de ieri s-au uscat - ultimele fotografii arată oameni în mişcare.  

oameni îmbătrânind - creiere albe.

  

Balenele se îneacă la apus.  

un mim plus un mim egal schimbare

vom sta aşa, scheletici, inerţi, strălucitori.  

oameni înmugurind...

  

Vom sta aşa - vom număra toate marile ce se retrag în sufrageria ta nou mobilată de suflete.  

ne suflecam mânecile în sunetele unui ţipăt de dincolo.

sunete de război

flux-Reflux.  

Antonim pentru om

ANTI-BUSOLA 2003 sau Încheiere..

Fără legătură cu cele glăsuite anterior, de ceva timp cercetez morţile oamenilor - un fel de acreditare târzie a paradisului.

Fiecare, pe rând, într-unul din cele patru colţuri ale odăii, căutând, sortând, după culoare, după gust, firimituri de cenuşă.

Morisson, JJ, dar hai să nu ne mai folosim de numele posomorâte ale oamenilor.

Pătura mea nu se potriveşte cu învelişurile tale ciudate, aşa încât vom putea îngheţa fără mari mustrări de conştiinţă.

Dimineaţa, foarte devreme, (atunci când abia dacă se crapă de ziuă), undeva pe lângă U.N.A.T.C.,

Într-o ploaie torenţială, înfăşuraţi cu câteva din veşmitele mele -întrebuințate, după obicei, de-a-ndoaselea-,  

Vom jura strâmb şi vom pleca.

În zare, delfini cu romburi pe spinare vor silabisi ceva, fără ca noi să auzim.

La un popas te-opresc, te iau de mâini şi-ţi spun:

"Au zis cu toţii-n limba lor că pentru oamenii ca noi nu-i loc să stăm într-un acelaşi baldachin."

Lui Cristian Paţurcă

Pentru astfel de oameni a modelat Dante ultimul capitol al "comediei" sale,

Chiar de Raiul a existat cu mult înainte..

Un loc marunt, astfel că l-am putea scutura în buzunarele noastre de azi  

Şi am putea străbate-aşa o mare, o noapte polară, o dragoste puţin nesigură  

Pe forţele ce încă se ascund.   

O să scăpam de neputinţele noastre.

O să scăpam de frânghii ce ne ţin legaţi.

O să scăpam pe foi, din lipsă de altceva,  

Un poem c-o singură strofă...

O viaţă strânsă-n palmele unei femei cu puteri neştiute...

  

Să fii iubit!

Consemnul 201

Ca într-o carte poştală trimisă de undeva  

De dincolo.  

Suntem bine.  

Romeo şi Julieta au fost nişte proşti.  

Vrei să-ţi spun un secret?

Moartea e o treaptă despre care cunoaştem atât de puţin tocmai pentru că noi,  

Noi şi alţi câţiva, mai fericiţi, trecem într-un fel de post-viaţă,  

Unde scrisorile cu post-scriptum şi semnăturile naive se aspiră ori de câte ori e nevoie.  

  

Oricum n-o să te credă nimeni.  

Oricum n-o să mai ştie nimeni.  

Hârtiile n-au constituit niciodată o dovadă viabilă.

Un vechi proverb spune că apa trece, iar pietrele rămân.

Acesta este un poem neterminat.

Preşcolarul nu e decât un abur despre care peste veacuri nu vom mai şti nimic.

Mori în pace!

Fericirea s-a mutat pe podurile din oraşul ăsta cu nume de blestem.

  

Cuvintele se-nmoaie-n apă ca foile nescrise  

dintre noi!

Suprarealist sau aşa ceva

La dracu, cineva  

Scrie poeme uneia ce poartă numele tău.  

Poemele lui sunt mai albe şi mai frumoase.

(Despre sărutul dinăuntrul visului şi venitul pe lume, /

Despre mulţumiri şi alte slăbiciuni ale oamenilor.)

Nici ea nu mai e de găsit.  

Pesemne că numele ăsta durează foarte puţin.  

Cât o aspirină.

Cât o durere a venelor dintâi.

Cât o respiraţie neterminată. 

(două sute - continuare la Cătălina)

fără_titlu

un ochi îmi cere soare ars..

un ochi îmi cere vânt..

văzduhul nu-l mai vând pentru nimic.

mă uit în voi,

mă uit în mine, înapoi,

şi-mi plâng cu pete de noroi sufletul ca nişte ovule ce se pierd la fiecare scâncet  

şi încet, din dinţi -ai bărbatului de vizavi-,  

vom face pod să-l trecem amândoi.

   

aici să ştii că pot să mor..

un fum, un dor de tine şi adorm.

visez o muşcătura dintr-un viitor marcat cu cretă şi rânjesc.

am strâns păsări sărind într-un picior

şi le-am adăpostit în casa de pământ.

în dimineţile acelea violet, când ne-am trezit, nu mai erau.  

nu mai era niciun bilet.  

  

  

(am rupt atunci vreo douăzeci de poezii, iar încheieturile mele s-au pus pe plâns.)

  

  

ce ţi-e şi cu corbii ăştia din Danemarca!

portocalele s-au scumpit, iubirile se dau pe sub mână.

îmi plimb în fiecare zi păcatele într-o plasă de rafie.

  

tu, stăpâna necuviinţelor mele,  

cum scap din mâinile acelea de ateu?

şi, mai presus de tot,  

eu cine sunt?