picasso și reversul de ploaie

din cauza ta 
ta
ta 
nu mai curge apă
peștii nu mai înoată 
cerul nu mai e la fel de albastru 
cerneala e-n stomacul bunicii 
vânătorule, fii om mare

poezia mea întristează ca o petrecere cu ușile-nchise
la care piticul nu invita niciodată pe nimeni 
bea singur mănâncă singur visează singur zboară singur
pleacă în camera lui unde nicio zi nu seamănă cu alta


tocmai l-am văzut pe picasso mai devreme sub patul de aici
își caută o pictură, plânge de câteva zile. 
nu știu cum să-l mai îmbunez
îi tot zic c-o să facă alta. el nu și nu
că n-o să se mai uite fata aia la el. că pictura era pentru ea. pentru ea.
că eu nu înțeleg nimic

daca va face alta, cel mult va semana cu cea veche
nu va fi la fel nicicand
are dreptate
înțelegi? 
are mare dreptate

suz

cine ascunde florile de mine
în parcuri
în case
în bucatarii

ce trebuie să fac 
încotro să îmi îndrept pașii 
și mintea
și pe cine să iert

pe mine
a patra planetă de la soare
tu ești tot mai departe
mereu în altă țară 
în țările altora
numai în țara noastră 
nu

aici e aproape iarnă
și sania te așteaptă pe tine
cine ascunde florile de mine
și pe cine trebuie să iubesc mai mult
pe cine mai puțin și cât trebuie să mai caut
după o bucată de pâine

în fiat 3: clarc

trăiesc în numele zborului 
al cântului 
al mâinii ei stângi 
al mâinii ei drepte
trăiesc în numele drumului până la grădina botanică 
ficatul cel mai curat departe
de lună de soare de arcul nord
geografia inimii maxilarul câinelui 
pe undeva te iubesc
pe undeva așa sunt eu obișnuiește-te cu asta
noaptea cea mai lungă și acasă e cel mai departe
cerbule
trăiesc în numele tău
în genunchi așezat ca de plecare
înspre tot mai aproape
trăiesc în numele zborului
acum 
înspre tot
mai aproape

antimaterie-teatru

antimaterie
o actriță slăbuță își dă jos hainele
se apleacă și ține de mână
un spectator
doi spectatori 
trei 
patru 
și nu înțelege totuși nimic
nici ei nu înțeleg
regia plânge
ești-un-om-bolnav-ieși-afară-din-peșteră
se lasă seara
mâine jucăm din nou 
andrei va sta în primul rând sperând că îl va alege pe el
ce parodie
godot e femeie, proștilor
și scuipă acolo unde ieri săruta cu respirația între-tăiată

camelii

andreea mi se pare încă o glumă 
n-o să-ți spun la mulți ani
pentru că mi-e frică nu știi cât de frică îmi este
frică de râsetele cititorilor
ce trist a fost ăsta, îți vine să crezi
a găsit tunelul lui marte cam târziu 
săracul să-i ducem noi o bucată de pâine pentru care trebuie să danseze
dansează boule dansează altfel nu primești pâine
arcadia râde și ea de mine împrăștiind toate cheile pe podea
asta a fost tot
de aici înainte o să călărești singur
iar calul cu malarie o să te arunce de mii de ori
o să te lovească cu copitele lui pline de ură 
și tu n-o să știi ce să-i spui
amin
amin 
amin

missed call

nu mai știu ce scriam la 20 
pe cine iubeam la 20 
ba da, știu
ce mai contează, nu erai tu
era ea, cu privirea aia de crocodil afară din cușcă
ce am de dat lumii ăsteia tu să-mi spui
și-o să dau drumul tuturor animalelor din grădina mea zoologică

te-am învățat că despre poezie nu se vorbește
poezia se trăiește
atât
ca la 20, ca la 70 
azi mi-a venit să vărs de la sânge albastru
de plăcere
de uimire 
o gaură se cască înăntru și nu știu încă dacă poezia ne alege pe noi 

am sunat pentru că voiam să știi asta
pentru că tu înțelegi 
nu, nu ești calul meu de curse
nici mama
nici păsările mele nebune
te iubesc 
asta să fie clar
nu-mi pasă dacă cineva o să se supere 
poate pentru că nimeni nu o să se supere 

nu inovez dar vorbesc cu tine iar pentru asta poezia
chiar trebuie să însemne ceva
fără să văd planșele, treptele, cadourile date pe sub mână
e greu aici, dar nu-ți fie frică
mi-am făcut o casă din pene și-o să rămân 
știu că e adevărat pentru că asta nu e o promisiune
e o poezie

în fiat 2: revo

în cerc să fiu vesel ca să nu 
fiu trist 
poezie la comandă despre-un anarh ist 
rămas fără nevastă vulturul 
ducea în plisc
scrisori de dragoste femeilor-perdele

cu ele tot parfumul zilelor de joi 
în casele de vis
a vis 
etajele cu balustradă roz de piele
copiii singuri se-apucau de scris 

de interzis ar fi atât de multe 
pe străzile-astea sparte circulând a bea
din inimile mele ne-mblânzite
& gura mea mare de catifea

unde se lasă așteptarea ce curând
uitându-se a lene pân-acuma
mă va lăsa să mor cu gândul câș
că nu ți-am zis cum ți-aș da ție toată luna

din toate fetele cu tocuri ce
fac moda vie-aici la noi în cartier
șmecher și gata azi să vin cu tine
să strângem fructele din pomul de pe cer

promit să am grijă de tine
ca de medalia de la tata de anul trecut
când mă mânca singurătatea
și mă credeam cel mai urât