picasso și reversul de ploaie

din cauza ta 
ta
ta 
nu mai curge apă
peștii nu mai înoată 
cerul nu mai e la fel de albastru 
cerneala e-n stomacul bunicii 
vânătorule, fii om mare

poezia mea întristează ca o petrecere cu ușile-nchise
la care piticul nu invita niciodată pe nimeni 
bea singur mănâncă singur visează singur zboară singur
pleacă în camera lui unde nicio zi nu seamănă cu alta


tocmai l-am văzut pe picasso mai devreme sub patul de aici
își caută o pictură, plânge de câteva zile. 
nu știu cum să-l mai îmbunez
îi tot zic c-o să facă alta. el nu și nu
că n-o să se mai uite fata aia la el. că pictura era pentru ea. pentru ea.
că eu nu înțeleg nimic

daca va face alta, cel mult va semana cu cea veche
nu va fi la fel nicicand
are dreptate
înțelegi? 
are mare dreptate

e ca atunci

când dacă te întreb cum e cu zborul mi-aş dori să primesc
aceeaşi întrebare
o pun în cuier să ne închinăm ei - zeu slut
cu mâinile cântând

muzele se întâlnesc în vila de vis-a-vis
şi fac ce ştiu ele mai bine
dau de băut florilor furnicilor
apoi se dau în bărci sperând să prindă şi ele (câte) ceva

cerneala cu care te murdăreşti până când
fiecare femeie vie te întreabă dacă s-a întâmplat ceva

caravana iubirii în mijlocul pustiului
puşcărie făcută din beţe de chibrit

chircit aştept un zepelin cu nume de din-ce-in-ce-mai-departe