Fuga.
Fuga de tine,
Fuga de gurile de metrou,
Fuga de omul care abia a învăţat să citească.
Am întârziat,
Să nu mă-njuri niciodată pentru poemul ăsta.
Fuga de tine, vocea cuiva care-a trecut prin toate astea şi ştie
Că e vina lui.
Şi te lasă să pleci
Şi ştie cum au să se termine toate.
Şi te primeşte-napoi fără vreo-ntrebare care să te pună, cumva,
În încurcătură.
Am putea să sfârşim,
Luna-i lună, veşmintele-s veşmite,
Toţi ochii ăştia nu înseamnă absolut nimic.
Am început să mănânc tot mai multă pâine
Am început să mănânc aripirile îngerilor
Am început să scriu despre păsări dintr-o insuficienţă pe care nu mi-am dorit-o niciodată.
Să reparăm ce se mai poate repara, spunea cineva odată, şchiopătând.
Totul până când cineva -de aici sau de dincolo- ne va salva.
Totul până când cineva -de aici şi niciodată de dincolo-
Ne va lăsa să cădem acolo unde
Vom crede, pentru un timp,
Că ne e locul.
Şi pentru că toate poemele mele se termină frumos,
Azi am plantat un copac în curtea dinaintea visului.
Au ieşit câteva buchete de flori.
Le ud în speranţa ca într-o dimineaţă următoare
Să se schimbe-n ceva asemănător
Unui arbore.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu