Ospătat cu petale -cantabil-

Am putea fi oare altfel azi,

Am nota cu fier încins zilele în care uiţi să căzi,

Am putea uita că ieri n-a fost ca azi?

Da!

  

În doi timpi, (în doi timpi,) în doi timpi călătorim

Şi tot într-atâţia timpi ne dăruim darul divin

Pentru-a fi, se pare, plini de fumul hornului visat de mim.

Coşarul a plecat, norocul ne-a lăsat întinşi pe coli,

Aceeaşi paloare ca-n poveştile cu cer muşcat de vrăjitori.

  

De timp, ori de alte valori nu mai vorbim.

Noi vrem să devenim măcar o dată muritori.

Ascunzătorii de comori ne caută,

Iar îngeri s-au baricadat şi hohotesc cuminţi de dincolo de poartă.

  

Vrei să vii cu noi pe clapele ultimului pian operat de nevoi morale?

El vrea să te primească.

E o nouă cast-a morţii-n care poţi să te înscrii când eşti într-o păsa proastă

Sau când crezi că fetiţă din colţ îţi poate deveni nevastă.

Copiii se cresc unii pe alţii şi cu rândul se-nvata ce e moartea,

Cât de aproape e, zicându-şi cu voci moi, fierbinţi, că vrea să-i pască.

Dar oare fondul ăsta mort cât o să vrea să nu se mai oprească?

  

(Adulţi proşti ce nu ştiu că lumea nu se poate respira printr-o fereastră!) 

Dă-mi 15 minute pentru un poem/ Poștașul nou

Ar trebui să stau pe coji de nucă,

Ar trebui să pătimesc fiindcă te am,

Ar trebui să le spunem și lor, nu ești nalucă.

Ar trebui să-ți scriu în fiecare an.

N-ar trebui să îmi trimiți răspuns.

Poate, cel mult, să la păstrezi și tu în ultimul sertar

Lângă plăsuțe roșii de cadou,

Lângă brățări și foile unse cu var.

Sau ai putea să îmi trimiți un nou poștaș

Voinic, umblând pe ploi, în orice anotimp,

(C-umbrele noi, pe bicicletă,)

Să rupă fiecare rând cu forța unui sol divin,

Să rupă timpu-n drumul lui pe dungile trase cu cretă.

Că n-a avut noroc de tine,

Ori de proiecția ta-n trecut,

Că n-a avut nopțile pline,

Cu dinți ce au mușcat tâlharul din Connecticut.

În ultimă instanță ai putea

Să te trimiți tocmai pe tine,

Cu portocale, foi de nuc,

Și părți ale nebunului din mine.

Voi pleca de la tine

Cu tine de mână

Cum am plecat întaia oara,

Pietoni sobrii-mi vor striga despre șiretul desfăcut

Pe care oricum am să calc,

Căci n-o să-l doară.

Al vostru, al tuturor...

Tu trebuie să fi înger din visul ce nici acum nu pot să-l uit,

Îmbrăcat în satin, linii roșii,

Suspin de copil,

Ce mi-ai spus, mai știi?

C-ai să vii, că moarte nu există,

Că gânduri în negru persistă, dar ai să vii.

Așa mic am crezut și pulsul nesimetric, instabil,

A înțeles că a avea de-ales înseamnă să iubesc,

Să simt puțină moarte, să mă tem,

Să tremur, să fiu ghem,

Să uit.

Mediator îmi ești pentru c-ai fost la Dumnezeu.

El te-a trimis pe treptele dintre pereți

Să mă înveți să merg pe culmile cotorului ce paginile-mi țin.

Să-mi dai dreptul la sfori,

La mori de vânt,

La descompuneri, la tumori,

La chei către comori ce s-au golit cu timpul,

Ce le voi umple din prea-plinul meu.

Era Iisus.

Zâmbea spunând ca n-ar fi vrut să fugă.

Că nu așteaptă rugi, eroi, războie de idei, ori fluturi morți

Și nici pandore ferecate între trei șiruri de porți.

Fruntea-i zâmbea, știind că cei ca tine se vor coborî,

Rânduri-rânduri acum,

Pentru a ne învăța să ne iubim.

(Dac-o iubești, las-o să plece.

De se va întoarce, e ea.)

Iubitul tău străin, iubita mea dintotdeauna...

Iubitul meu străin,

Ce scrii cu sloave dulci după paharele cu vin,

Mi-ești nou, dar vechi,

Mi-ești vechi, dar nou,

Străin de locuri străvezii,

Mi-ești veșnicul erou.

Iar tu? Modelul-bibelou,

Ce-oferă tot, dar nu cere nimic.

Copil zâmbind ce crește din șoptit,

A cărui fire-a dăpasit deja

Pumnul cel mic pe după care-ți place să te-ascunzi.

Poate le va părea greu de crezut,

Dar nu te-a întalnit.

-Eșarfa ține loc de asfințit.-

Pe tine, iubito, până și Shakespeare, cred,

Te-ar fi iubit...

Femeia și frigul I.

Am inima sloi de la dorul de voi, cei vechi.

Am noi puteri de-a răzbate în lupta cu timpul.

Am busola ce duce spre nord

Si femeia.

Si frigul.

Drumurile lungi nu dor,

Iar durerea nu e decât o-nțepătura cu acul.

O ciupitură a coardei mai mici

Ce nu știe nici macar de vrea

Să-și părăsească sacul.

Eu vreau a mă face mai bun,

Eu vreau a mă face una cu tine,

Tu vrei a avea, presupun,

Una din multele-mi mâini

Peste tine.

Omul fără nume I - Poetul aproape mort

Aproape nebun de fericire vreau să-ți scriu ceva atât cât mai pot.

Atât cât pot duce două mâini de poet plin cu noroi

Ce și-a scăldat sexul în fiecare din nopțile

În care tu te straduiai să pieri.

Aproape mort sădesc fericirea mea într-o ultimă lucrare

Infăptuită cu unghiile-mi niciodată prea mari,

Fără să știu dacă le va găsi cineva.

Fără să-mi doresc să le mai găsească.

Aproape viu mă zbat între viață și ceva ce pare

A veni de departe.

Aproape-eu îți spun că pendulul îngropat în pământ

Bate a lene.

Reportajul s-a întocmit,

Apocalipsa întârzie puțin,

Liniile ferate se pun în mișcare.

Hai să ne-așezăm,

Să ne luăm un loc.

Dar care?

Creion

Cu creionul din nuiele,

Am schițat o lume nouă

Și cu rele și cu bune

Și cu zile-n care plouă.

Cu creionul de cărbune,

Am schițat-o să dureze

Și tot noi am făcut timpul,

Cu creionul pentru glezne.

Cu creion dermatograf,

Am făcut o lume praf.

Înc-o lume și-nc-o alta,

O vom îneca încet.

Omul nou va vrea iertare

Și purtare ca cu oul,

Dar motivul dimineții

Nu mai știe să stea drept.