fata pe care o vedeam de la intrare

hardcore te credeai artist ai pierdut-o simplu și sigur n-o să se-ntoarcă anti-crist vanesa paradis eu sunt omul singur
bling-bling-bling-bling-bling-bling-uri o să mă pierd prin lifturi orașul douăzeci și cinci nu
etajul de după în care tu ai ochii mei iar eu ochii într-o lupă
bem dintr-o cupă sărbătoarim moartea pune mâna stângă peste mâna stângă peste mâna stânga șoapta
e tot ce rămâne noi unde rămânem deșteaptă-te române deșteptă-te e mâine
peste tot plin de oameni ca mine cocoșii plâng unde-s fetele ca tine ce bine ce bine 
odaia goală la fel și mintea lui lumea să sară împărăția domnului 
călimară-călimară de ce mi-ai schimbat traiectoria totul pare într-o doară
separă binele de rău aurul de minereu ființa mea de tot ce-i greu 
poți să-mi spui ce vrei așa că spune-mi o dată vinul nu se face apă apa nu se face pleacă și nu se mai întoarce vreodată 
dinozaurii din mintea mea se joacă nu știu că lumina e lumină și-ntuneric totodată
am zburat acum deși mă-ntorc mereu din drum propun să te mai văd eu sunt roua florilor tu roua florilor
strofă și refren frumos catren țineți-i trena mă-ntorc în mine nu găsesc nimic acolo 
poate doar câteva bucăți din tine în săptămâna lui apolo

oraşul cu o mie de porţi şi două sute douăzeci de ferestre

fă-mă să uit
trandafirii nu zboară
fă-mă să uit
pentru totdeauna ceea ce
fă-mă să uit oraşul cu o mie de porţi
fă-mă să uit
să privesc conurile de lumină ca pe o vacanţă binemeritată
cândva demult
acolo departe
cel mai departe
fă-mă să uit
pentru tot
orașul cu o mie
de
//

Intermezzo

oraşul şi-a retras mâinile din paltonul său de-toate-zilele
m-a privit râzând/ agonizând doar o clipă, tremurând doar o clipă

omul care privea totul de pe margine şi-a scos cei doi ochi pe care-i mai avea
mi-i i-a aruncat direct în palme

nu mai e nimeni în oraşul de dincolo
iar asta nu mă face liber/ nemuritor/ ci mă îngroapă tot mai adânc

în mine

p2_ des pre tine

nimic nu e ceea ce pare a fi
cântarul groparul se joacă-n mansardă
nesomnul visează a şaptea zi
plec cu cămaşa pe dos îi las baltă

începe să plouă şi străzile-s vii
a fi a nu fi a fi a fi
te-ascunzi mă răzbun nu te caut să ştii
oraşul vorbeşte-l lovesc cu o daltă

tot ce rămâne e-un cor de stafii
şi lacrimi murdare curgând pe de lături
oraşul vorbeşte tu limbă să-i fi
să ştiu să-ţi aduc trei merinde şi pături

Painkiller

văd totul cu claritatea unei insecte
acum, mai mult ca niciodată (cu plapuma peste genunchi)
ştiu că rândurile mele nu înseamnă nimic
violul se va întâmpla şi mâine, puţin peste ora zece, iar oraşul va continua să trăiască

eu îmi voi alina durerile şi-atât
sunt ale mele numai ale mele/ nu le va atinge nimeni altcineva

apă potabilă
viaţă potabilă
singura cameră care mă mai suportă, e baia
n-aş şti să numesc nici măcar două motive
maturitatea ascunsă /-
acul înfipt acolo unde trebuie

e lumină, dar lumina asta nu ajunge la mine

număr șiragul ţinându-mi ochii la o distanţă considerabilă
o mângâi aşa cum ai mângâia cleştii bătrâni ai unui rac care-ţi spune că în sfârşit
are posibilitatea să moară