visul 2

erați doi. în loc să pășiți ca toți ceilalți, vă duceați în spinare. la propriu, agățați unul de spatele celuilalt. nu era niciodată greu pentru că așa se pășea în lumea voastră. apoi el a dispărut și, fără să știu de ce, ai continuat drumul cu mine. acum tu mă duceai în spate. și nu era greu pentru tine. și totul era o plutire, o fugă fericită, înspre lume și înspre noi înșine. și toate păreau mult mai mici, în fața acestei fugi care n-ar fi putut obosi vreodată. apoi, de sub cer am ajuns într-un coridor foarte lung. din ambele sensuri alergau băieți și fete. acum eu te duceam în spate. nu-mi aduc aminte să fi văzut și pe altcineva pășind ca noi. părea ca toți să fi pierdut câte ceva. pe unii îi împinsesem pe scări nesfârșite ca nu cumva să pleci cu ei. cu tine ținându-te strâns de spatele, priveam în ambele sensuri, oameni alergând singuri, cărora li se luase ceea ce noi încă mai aveam. până când un bărbat ți-a înfipt până-n oase un cuțit cu lame ciudate. încă în spatele meu, păreai vie și neîndurerată, iar eu nu aveam de gând să te las. dar rana devenea tot mai adâncă, așa că te-am lăsat să mergi cu el, gaura rămânând la mine. după care ai dispărut din lume, iar eu am rămas cu adevărat singur. plângând pe coridoare, neștiind nimic despre locul unde ai putea fi. de o parte și de alta, pe coridoare, cabine de duș, neacoperite cu totul, care plângeau o dată cu oamenii. dar tu ai reapărut. într-un alt corp. ne-am regăsit pe același coridor. amândoi găsisem locul unde, altădată, stăteam împreună. amândoi vedeam totul, dar tu păreai să ai drumul tău acum. mi-ai spus noul tău nume, după care ai plecat, totuși, cu părere de rău. ca o pedeapsă, acum, îmi pot aminti doar ființa ta cea nouă. acum alergai lipită de spatele altcuiva, mi-am spus. la suprafața apelor erau multe gratii, așa încât înotătorii -tu erai unul dintre ei- ar fi putut doar să respire, nu și să iasă afară. așa am reușit să te țin sub ape, ca să dispari din nou, să apari, poate, cu primul tău nume, cu prima ta înfățișare. pe vremea când alergam cu ajutorul tău am văzut amândoi mulți oameni aruncându-se, împăcați, de pe balcoanele unor clădiri înalte. sinucigașii, ca și mine, voiau să regăsească pe cineva. totuși, nu pot știi nici acum, spinarea cui îți era predestinată. cu toate eforturile mele, cu toate eforturile oamenilor, fuga începea și se termina mereu, perechile schimbându-se după o ordine pe care nu o cunoșteam. totuși, ciclul era încă neobosit. sortit rănii adânci, morții și unei reapariții în corp nou, oamenii nu încetau niciodată să caute, convinși că de fiecare dată se aflau în proximitatea unui infinit care e doar al lor.