Pe drum luminat ea l-a lăsat, genunchii-s moi,
Sperând c-o să găseasca căi şi ploi şi vieţi, lumini
Şi flori părăsite de spini, maşini ale timpului.
Dar timpul lui e-n fire roşii de secară,
Limbile-i goale stau strajă aproape-n fiecare seară, dar el,
El caută iar să ceară un castel ce s-a-mpărţit la doi.
E seara-n care aruncă trecutul la gunoi.
Apus, culori făurite din mov,
Umbre ce urmăresc urme mai vechi.
Azil ciudat, culoare lungi şi benzi întinse pentru biciclişti.
Era târziu şi era frig şi picături de ploaie plângeau sacadat
Şi gandul bun avea acum idei despre o nouă anarhie.
Buze, foi de hârtie pe care s-a pictat, pe rând, câte o inimă
Şi voci ce ţipă "Ţine-mă"
Şi fugi, coate julite, ştiind bine că
Veni-vor mulţi pe scara din granit de frunze,
Dorind să-şi scuze nemurirea.
Băncile cer mereu trezirea sinelui,căci ele găzduiesc
Una din camerele sufletului cel mult pentru o noapte,
Cel mult pentru o jumătate din ceea ce numim noi zi.
Spatele mă saltă într-o sală de balet,
Unde tot tu intenţionezi să dai un preţ corect
Ultimei dintre clipele ce
Îţi lasă mână libera la a da vieţii-o aură de om
Ce încă nu s-a plictisit.
Ce încă nu a adormit
Pentru c-a uitat.
Copacul tău neînarmat nu te-a lăsat să stai cu capul în jos,
Cu mâinile pedepsite de timpul ce şi-a ros din unghiile de lemn.
A vrut să fi-mbrăcat în alb, să fi curat,
Să ieşi din locu-n care viaţa-i un tablou - pictat blestem .
Altfel tot câte doi te vor urma,
Iar ei, ai tăi apărători-şi vor pierde pasul
În verdele de rinocer,
În culorile evadării tale,
Într-o lume uitată de ger.
Acum pe-un pod udat de pontice dorinţi,
Cu albul ochilor ai vrea să simţi din briza soarelui cu dinţi
Plânsetul fetei celei mai cuminţi,
Umbrela însă nu ştii s-o deschizi.
Udat vei fi şi tu.
Schimbat de timp, de propoziţii ce te-ntreabă cine eşti.
Afirmi barajul fără să clipeşti
Şi sari.
Roşul tău pas are de-ales între o crima cu sfârşit
Ce-ndrăgostiţii nu-l doresc
Şi-un accident cu multe sticle şi cutii vărsate-n locul
Unde cineva, probabil tot ca noi, s-a însemnat, de-acelaşi timp temându-se.
Paşii tăi desculţi calcă atent pe curcubeu,
Ce zice: "Sunt tot eu."
Ce zeu!
Şi ce noroc pe el!
Perechii moarte-i cânta jos
Sonetul lor de bun rămas.
Dar n-a rămas nimic din ei-n-afară de-un surâs şi poate
Două braţe strânse ce ştiu cum e să vezi cu-n singur ochi.
Toţi fug şi tu-ai să te trezeşti
În patu-n care vrei să-ţi aminteşti
În care viaţă eşti, câte mai ai, câte s-au dus,
Şi ce-ai făcut, ce s-a schimbat.
Creştet luat între palmele ei,
Tâmple ce pocnesc de nebune numai când pendulul s-a reglat,
Iar tu te-ntrebi unde găseşti perechea
Sa te ridice din păcat
Din murdarele piei.
Noroc că ştii că becul e din lut
Şi camera topise-va uşor,
Că nu există viitor,
În schimb există prezent şi trecut.
Pansează-i mâinile găurite de corbi,
Fracturile să-i sorbi,
Iar eu am să mă lepăd de uitare.
De nou sau de mici trucuri salvatoare.
Maschează-i chipul,
Ştiu sigur acum
Şi-ncerc să nu-mi doresc ceva.
Mai singur acum,
Îmi întorc ceasul şi-ascult secundul cum bate
În vechiul drum.
El va cădea stând jos,
Cu orele lăsat de hainele în care-a fost
Şi în care obişnuia
Să fie un străin.
