Poate de două ori pe an,
Venele mele-mi cresc atât de mult,
Atât de mult încât
Nu pot să ma prefac cum c-am uitat,
Povestea acelui copac ce nu cunoaște ura timpului.
Orice student la medicină, -până și unul dintre-ai lui-
Ar spune: <Pacientul perfect. El e pacientul perfect.>
Aș salva, mi s-ar spune, mii de vieți,
Cu o grupă atât de rară.
Mi-ar placea... numai că aici, în venele mele,
În momente ca și acesta,
Nu curg numai eu.
M-am gândit apoi:
Ar trebui să râd cu lacrimile a cel puțin șase ca voi
Și aș putea s-o fac cu absolut toate puterile.
Dacă termometrul cel nou și-a înghițit limba la minus paisprezece,
E, categoric, un termometru fără simț de răspundere.
În venele mele clocotesc gradele celor mai înalți oameni din stat.
Atunci când nu mă lași să-mi curg singur tăcerile.
Orice student la medicină,
Ar fi perfect pentru o meserie ca a mea.
Dar nu-ndrăznesc să mă întreb cine-i de vină
Când sângele pompează cum vrea ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu