Rimele-mi nu cunosc timpul.
Rimele-mi sunt totuși singure, căci nu știu dacă ea va vrea să le cunoască.
Să le crească ca pe niște pui galbeni, moi,
Ce cu voință vor să-nvingă coji albe de ou, să o privească.
Se pierd de ele însele deși-și țin strânse mâini pe plânsete
Și deși și-au jurat, se pierd într-un întreg pe jumatate plin,
Pe jumatate gol,
Sau…
Se mai pierd puțin și-n limbi de ceas ce ticăie nervos în caz că te vei răzgandi,
În caz că-ți vei dori ca să te muți și tu în alt palat,
Mai nou, mai bun, ori mai curat.
Îți vor cânta..
Vor arunca în timp cuvinte ce-l lovesc
Cald fără să il rănească,
Iar el se va retrage
Să trag-un nod de viața-n piept
Să-și spună “vreau s-aștept”
Și să respire iară.
Rimele-mi se pierd.
Unele vor fi fost deja scrise.
Altele, sunt scrise chiar acum cu pene noi,
Dar cele mai multe, au fost cusute în secolul trecut,
Încă de dinainte ca eu să știu măcar c-am să mă nasc.
Ele se-ntorc numai atunci când tu le chemi…
Spre a-ți vorbi curat,
Spre a-ți pansa cu drag din ranile ce le-ai lăsat deschise
‘n-același secol ce-ar trebui cu mâna șters sau chiar uitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu