Frumusețea ca eroare

Înaintea dispariției totale,

Frumusețea va mai exista câteva clipe,

Ca eroare.

Ca ironie,

Ca râset nebun ieșit din tipar,

Ca un regret contrar celor ce-au fost

Și dispar.

Un ultim stadiu, o clipire,

Mult praf și culori brune

Ce dau trezire pedepsei pentru compromis.

Dar nu va fi o distrugere cu cerc inchis,

Ci o distrugere a vietaților ce sistematic s-au dezis

De la vechi frontiere ce s-au scris

În piatra.

Atunci, deodată, în liniștea aceea spartă,

Bibliotecile vor fi mai triste decât cimitirele,

Pentru ca nimeni nu le mai așteaptă.

În nicio dimineață nu ești femeie

În nicio dimineață nu ești femeie.

Ești, pe rând, copilul frumos țipandu-și dreturile în primele zile de viață,

Preșcolarul purtând șmecherește ghiozdanul pentru toamna viitoare,

Adolescentul cu pistrui și probleme fără nicio ieșire;

Ești toate cifrele de la ora de matematică,

Ești o pereche de sandale roșii.

Ești toți oamenii pe care i-ai cunoscut

Dar și cei pe care urmează să-i cunoști.

În nicio dimineață nu ești femeie.

Ești apa din paharul cel mai înalt,

Lutul din mâinile unui copil,

O unghie ruptă.

Ești bradul din fața casei lui,

Cadoul primit la ultima aniversare,

Dar și acea mare dezamagire de care nimeni n-a aflat încă.

În nicio dimineață nu ești femeie.

Ești, pe rand, tot circul și toată grădina zoologică.

Ursul polar din reclama de la Coca Cola,

Pinguinul ce-a plecat de acasa în cautarea fericirii totale,

O calatorie inițiatică.

Ești întrebarea cu cele mai multe răspunsuri posibile,

Dar și răspunsul ce nu va putea fi vreodată contestat.

În nicio dimineața nu ești femeie.

Ești bătrâna încărcată cu sacoșe grele venind de la piața și nu de la super-market,

Telefonul care întreabă “Ai nevoie de ceva?”

Incendiul din apartamentul vecin,

Prima cădere de calciu;

Ești omul singur

Ești omul bolnav,

Dar totodată, ești noul născut din brațele unei mame aparent noi.

Cheamă-mă, te rog, din secolul trecut

Rimele-mi nu cunosc timpul.

Rimele-mi sunt totuși singure, căci nu știu dacă ea va vrea să le cunoască.

Să le crească ca pe niște pui galbeni, moi,

Ce cu voință vor să-nvingă coji albe de ou, să o privească.

Se pierd de ele însele deși-și țin strânse mâini pe plânsete

Și deși și-au jurat, se pierd într-un întreg pe jumatate plin,

Pe jumatate gol,

Sau…

Se mai pierd puțin și-n limbi de ceas ce ticăie nervos în caz că te vei răzgandi,

În caz că-ți vei dori ca să te muți și tu în alt palat,

Mai nou, mai bun, ori mai curat.

Îți vor cânta..

Vor arunca în timp cuvinte ce-l lovesc

Cald fără să il rănească,

Iar el se va retrage

Să trag-un nod de viața-n piept

Să-și spună “vreau s-aștept”

Și să respire iară.

Rimele-mi se pierd.

Unele vor fi fost deja scrise.

Altele, sunt scrise chiar acum cu pene noi,

Dar cele mai multe, au fost cusute în secolul trecut,

Încă de dinainte ca eu să știu măcar c-am să mă nasc.

Ele se-ntorc numai atunci când tu le chemi…

Spre a-ți vorbi curat,

Spre a-ți pansa cu drag din ranile ce le-ai lăsat deschise

‘n-același secol ce-ar trebui cu mâna șters sau chiar uitat.

Strânsoare

Om deosebit de scund, mânuind cu mare pricepere o baghetă pe jumătate magică.

Bătrân acoperit de o haină cu dungi orizontale, ridicând în slăvi o halteră veche.

Urări de bun venit.

Zgomote din ce în ce mai plăcute iși fac intrarea într-o arena despre care nu vom ști niciodată nimic.

Semnături incerte picurând din glasul unei femei.

Faptură tânără țipând în mișcări aerodinamice,

Îngrijitor orb pictând linii cât mai drepte pe spatele unui ponei alb,

Râsete cu subînțeles.

Bărbat impunător aruncând periodic cuțite franțuzești spre capul unei victime ce zâmbeste.

Bani murdari.

Om de culoare pândind un grup restrans de umbre ce calcă strâmb,

Flăcări scoase din gura unui mut deloc precaut,

Violoncel din hârtie, arzând numai note de trecere,

Sărituri împotriva unei gravitații încă nepurtate.

Cel puțin două corzi rupte.

Lumini tot mai albastre,

Machiaj respectând noile mode,

Joben scump.

Clovni mirați.

Îmbrâncire copilărească.

Animale mici împodobite foarte strident.

Reflectoare.

O urmă timidă de fum,

Scară spre absolut,

Lovituri repetate în creștet,

Cădere.

La polul opus, singurul personaj neobservat, face previziuni din cele mai pozitive:

Biletele spectacolului următor s-au cumparat până la ultimul.

Cu mâinile curate (cantabil)

Sunt insprat,

azi pot să scriu de gauri negre căscate în asfat.

Mă simt schimbat

de norul vascularizat.

Sunt amețit,

o cometă plină cu vată de zahăr m-a lovit.

Mă simt ciudat,

nebunia m-a teleportat.

Nimanui nu-i pare rău.

Nu, nimanui nu-i pare rău c-o să devin ateu.

Nimanui nu-i pare rău.

Nu, nici măcar lui Dumnezeu.

Dă-mi ceva să pot să îi atac.

Da, dă-mi ceva să-mi spună ce să fac.

Sunt martor la o glumă proastă,

mâinile îmi stau legate-n șah.

Nimanui nu-i pare rău.

Nu, nimanui nu-i pare rău c-o să devin ateu.

Nimanui nu-i pare rău.

Nici lui Allah și nici lui Dumnezeu.

Îmi mută piesele-n zig-zag,

mă fură cu ochii zâmbind.

Tu dă-mi ceva să le atac,

ceva ce știe să îmi spună ce să nu mai fac.

Și cât mă bucur, lumea ne-a uitat.

Da, cât mă bucur, nu m-au întrebat.

Ce e cu noi, ce ne-a stricat.

Da, am scăpat.

Pledez vinovat

Primește-mă în pomul tău

Păzește-mă acum când rodul tău a înegrit.

În Copacul tău prematur înflorit cu flori de stea,

Din care ne-am hrănit printr-un consemn

Ce-avea s-aducă pacea-n valea plângerii,

Să liniștească ape din cascada mea ce îți răpește îngerii,

Ca un nonsens ce fuge-n pas divers

Între vietile noastre de cușcă.

Pledez vinovat!

Ca un soldat roman ce ne hrănește cu otet

Și ne împunge-n coasta,

Vrand sa ne-ngenuncheze-n fața firii,

Menirii primite în aceeași zi prin pulbere de pușcă.

Grabește-te că toate crengile-i se rup,

Fugind de sub picioarele noii lumi acoperite cu petale

Culese de cei ce se opresc pentru o gură de viață,

Pentru un aer nou..

Uitând de timp, de norme,

De vorbe prinse cu garou.

De o decizie luată,

De o depresie călcată de tălpile fine,

Ce spun că le pasă,

Țesând în fugă un tablou ce-avea să ne înfrunte iar.

Să ne pună la zidul ce-n zadar

Ne cere socoteala greșelilor

Scăldate-ntr-un pahar.

Invitație la dansul strâmb

Te chem în poezii ce au început să-și dea coate.

Poezii cu tineri ce privesc urât,

Cu tinere ce s-au vândut cu tot cu inimă…

Și ce primesc?

Ce îmi doresc: eu mort,

Lăsat sub capacul ușor deschis,

Cântând o trecere în nedorință.

Murmur uimire,

Fiindcă moartea-mi e atipică.

Măna-ți mă cântă în articulații vesele, ironice,

Aruncându-mi sageți împodobite

Cu amintiri de pe front.

Cămăși mânjite cu sangele strămoșilor.

Întinde-mă ca pe o coală nouă,

Caci simt că am întinerit în palma ta…

Aștept suflul tău viu ca să traiesc.

Dar e târziu.

Pământul mă caută precum un tată grijului că s-a-nserat.

Și mă opresc.

Cui i-a păsat de zborul tău

Și cine te-a vegheat?

Te vindec eu cu un cuvânt

De ma vei da afară din al meu mormant de dor.

Eu nu am cum, însa te rog pe tine să mă duci

Pe străzile pe care ne pierdeam.

Ne urmăream întreband trecatori cu brațele pline de flori

Daca ne vor găsi.

Dacă ne vor în buzunarele orasului…mai știi?

Noi nu plătim, vrem să servim la fericirea ta, i-ai spus.

Dar n-a mai stat…

Toate acele erau flori crescute din pământul

Pe care-atunci când toți eram copii

Noi am gravat numele tău izbăvitor.