Shakespeare nu plânge niciodată - I. Trolius şi Cresida

Aşa le-a fost ursita

Să stea numai o noapte

De dragoste grăbită,  

De suflu neîntors.

  

Plecând în dimineaţă

Ea îi ocheşte fuga.

"De-aş fi strigăt mai tare,  

Poate te-ai fi întors."

  

Şi au vândut-o iară,

Cum vinzi bucăţi de aur

S-o bată cu picioare

În pântecele-acuma noi.

  

"Mănuşa dă-mi-o mie", îi spuse  

Şi i-a dat-o.

Şi moartea i-a luat locul

Păzind în linişte pe amândoi.

  

Acum o altă crimă

Poate nu-şi are rostul,  

Dar pot oare să-i ştiu

Prea vinovaţi pe toţi?

  

Că sunt a tuturora,  

Ori sunt singurătatea,  

Am vrut să-i fiu mireasă

Şi i-am fost...

Treisprezece cu cinci

Să mimăm nepăsarea şi cântecele bunicii

dimineţile cu ouă fierte şi foarte moi  

pisicile, podul cu marile lui secrete încovoiate pe acele pline de lană de import  

  

Un mim plus un mim egal schimbare

liniile se scurg  

vara asta în care tremurăm de prea multă moarte ne vom da pieile noastre jos

  

Vom stă aşa, scheletici, inerţi, strălucitori, pe suprafeţe din ce în ce mai plane.  

florile de ieri s-au uscat - ultimele fotografii arată oameni în mişcare.  

oameni îmbătrânind - creiere albe.

  

Balenele se îneacă la apus.  

un mim plus un mim egal schimbare

vom sta aşa, scheletici, inerţi, strălucitori.  

oameni înmugurind...

  

Vom sta aşa - vom număra toate marile ce se retrag în sufrageria ta nou mobilată de suflete.  

ne suflecam mânecile în sunetele unui ţipăt de dincolo.

sunete de război

flux-Reflux.  

Antonim pentru om

ANTI-BUSOLA 2003 sau Încheiere..

Fără legătură cu cele glăsuite anterior, de ceva timp cercetez morţile oamenilor - un fel de acreditare târzie a paradisului.

Fiecare, pe rând, într-unul din cele patru colţuri ale odăii, căutând, sortând, după culoare, după gust, firimituri de cenuşă.

Morisson, JJ, dar hai să nu ne mai folosim de numele posomorâte ale oamenilor.

Pătura mea nu se potriveşte cu învelişurile tale ciudate, aşa încât vom putea îngheţa fără mari mustrări de conştiinţă.

Dimineaţa, foarte devreme, (atunci când abia dacă se crapă de ziuă), undeva pe lângă U.N.A.T.C.,

Într-o ploaie torenţială, înfăşuraţi cu câteva din veşmitele mele -întrebuințate, după obicei, de-a-ndoaselea-,  

Vom jura strâmb şi vom pleca.

În zare, delfini cu romburi pe spinare vor silabisi ceva, fără ca noi să auzim.

La un popas te-opresc, te iau de mâini şi-ţi spun:

"Au zis cu toţii-n limba lor că pentru oamenii ca noi nu-i loc să stăm într-un acelaşi baldachin."

Lui Cristian Paţurcă

Pentru astfel de oameni a modelat Dante ultimul capitol al "comediei" sale,

Chiar de Raiul a existat cu mult înainte..

Un loc marunt, astfel că l-am putea scutura în buzunarele noastre de azi  

Şi am putea străbate-aşa o mare, o noapte polară, o dragoste puţin nesigură  

Pe forţele ce încă se ascund.   

O să scăpam de neputinţele noastre.

O să scăpam de frânghii ce ne ţin legaţi.

O să scăpam pe foi, din lipsă de altceva,  

Un poem c-o singură strofă...

O viaţă strânsă-n palmele unei femei cu puteri neştiute...

  

Să fii iubit!

Consemnul 201

Ca într-o carte poştală trimisă de undeva  

De dincolo.  

Suntem bine.  

Romeo şi Julieta au fost nişte proşti.  

Vrei să-ţi spun un secret?

Moartea e o treaptă despre care cunoaştem atât de puţin tocmai pentru că noi,  

Noi şi alţi câţiva, mai fericiţi, trecem într-un fel de post-viaţă,  

Unde scrisorile cu post-scriptum şi semnăturile naive se aspiră ori de câte ori e nevoie.  

  

Oricum n-o să te credă nimeni.  

Oricum n-o să mai ştie nimeni.  

Hârtiile n-au constituit niciodată o dovadă viabilă.

Un vechi proverb spune că apa trece, iar pietrele rămân.

Acesta este un poem neterminat.

Preşcolarul nu e decât un abur despre care peste veacuri nu vom mai şti nimic.

Mori în pace!

Fericirea s-a mutat pe podurile din oraşul ăsta cu nume de blestem.

  

Cuvintele se-nmoaie-n apă ca foile nescrise  

dintre noi!

Suprarealist sau aşa ceva

La dracu, cineva  

Scrie poeme uneia ce poartă numele tău.  

Poemele lui sunt mai albe şi mai frumoase.

(Despre sărutul dinăuntrul visului şi venitul pe lume, /

Despre mulţumiri şi alte slăbiciuni ale oamenilor.)

Nici ea nu mai e de găsit.  

Pesemne că numele ăsta durează foarte puţin.  

Cât o aspirină.

Cât o durere a venelor dintâi.

Cât o respiraţie neterminată. 

(două sute - continuare la Cătălina)

fără_titlu

un ochi îmi cere soare ars..

un ochi îmi cere vânt..

văzduhul nu-l mai vând pentru nimic.

mă uit în voi,

mă uit în mine, înapoi,

şi-mi plâng cu pete de noroi sufletul ca nişte ovule ce se pierd la fiecare scâncet  

şi încet, din dinţi -ai bărbatului de vizavi-,  

vom face pod să-l trecem amândoi.

   

aici să ştii că pot să mor..

un fum, un dor de tine şi adorm.

visez o muşcătura dintr-un viitor marcat cu cretă şi rânjesc.

am strâns păsări sărind într-un picior

şi le-am adăpostit în casa de pământ.

în dimineţile acelea violet, când ne-am trezit, nu mai erau.  

nu mai era niciun bilet.  

  

  

(am rupt atunci vreo douăzeci de poezii, iar încheieturile mele s-au pus pe plâns.)

  

  

ce ţi-e şi cu corbii ăştia din Danemarca!

portocalele s-au scumpit, iubirile se dau pe sub mână.

îmi plimb în fiecare zi păcatele într-o plasă de rafie.

  

tu, stăpâna necuviinţelor mele,  

cum scap din mâinile acelea de ateu?

şi, mai presus de tot,  

eu cine sunt?