Am oameni morţi sub mâneci

Într-o lume-atât de strâmbă,  

Atât de plină cu culori de mov,  

Cineva te-aşteaptă.  

  

Copii epileptici mor în dorul zilelor de ieri,  

Peşti uriaşi fug de năvod,

Iar luminile se sting dup-un clipit timid.  

  

Într-o lume atât de strâmbă  

Tu mă aştepţi cu un pachet de cărţi,

O sfoară şi cu chibrituri ude.  

  

Am oameni morţi sub mâneci.

Drept spre ramele din cui mă-ndrept, privesc,

Nu eşti, nu sunt,  

Nu-mi treci prin vise din frica să nu te îneci.

În visul meu e plin de uşi, ferestre, deci,

Ai grijă, uite, palele de vânt

Vor să m-arunce din cuvânt

Ca pe-un vlăstar pierdut într-o concluzie ce începe

Cu un "aşadar".

"Cum sunt şi eu plin de tine,  

Cum e şi cerul plin de stele..."

Ann-tonime III - "Mâine" e departe

Toate salturile astea aparent letale,

Toate căderile de la mari înălţimi,  

Toate blocurile încrustate cu piatră

Pot intra într-un geamantan mediu  din piele

Cu mâner curajos.

Poate cutreiera două-trei gări fericit,

Ca apoi să se piardă, cocoţat undeva,

Râzând de noi.  

În ochii lui, totul va avea dimensiunile

Unui diamant cu feţe nenumărate,  

Pe care îl va învârti pe degetul arătător,

Poate chiar lăcrimând.

Dar vezi tu, ceaţa din ochii lui,

Ceaţa din ochii lui s-a lăsat pierdută

Atunci când tu îmi făceai, dintr-un simţ aproape matern,  

Loc într-o altă viaţă  

Să dormim!

Pe voi, oameni buni, vă rog să dormim.

Să ne aşternem o pătură şi să sfârşim aşa cum suntem acum,

Infim mai fericiţi, mai mulţumiţi de noi,

Să ne-nvelim şi să cântăm ceva,  

Să fim aici ori oriunde altundeva

Am vrea să fim.  

Pe voi vă rog, salvaţi-vă, pentru că ultimul vagon,

Ne scrie c-o să îi lipsim.

Ne scrie să dormim şi-n visul lui.

Ne scrie răspicat să ştim că dincolo avem  

Lumina, cărţi şi voci din cer.

Vă rog doar să dormim, să nu uităm nimic.  

Să ne-amintim dormind de viaţa lin

Pictată de un orb ce nu ne e dator

Decât cu zâmbete.

Vă rog să-nchidem pleoapele, închin,

Vă rog să poposim în alte lumi, mai mici,

În care toţi să ne cunoaştem şi să fim

În legături limpezi, să-ndeplinim

Din voia flautului vecin

Cu liniştea supremă dintr-un înger.  

Fetiţa din cutie

Poezia mea pudrată cu firicele de praf,

Deţine un mare secret.

Secret pe care, cel mai probabil,

Ar trebui să-l ferecam cu o mie şi una de porţi.

Dar azi, un strigăt m-a făcut să vărs

Tot sau aproape tot.  

E ea, fetiţa ce s-a încuiat într-o cutie,  

De unde-aşteaptă să poată cânta.

Un adevăr mai mare decât deja ştim,

Va fi silabisit în limba sa.

Azi a ţipat, dar ştiu tot de la ea

Că nimeni din câţi a trezit din somnul fără de sfârşit,

Nu-i captivat, încremenit,  

De darul ce nu-l poate da.

În seri lipsite de-asfinţit (ca cea de azi),

Încearcă iar din singurul noroc rămas.

Eu pot numai să sper că poezia mea va sta într-un sertar,

Că niciun prichindel din cei de-aici

Nu va confecţiona avioane din hârtie.  

Am doar o fantă către zori,  

Dar glăsuiesc că nu-mi doresc deloc

Să văd ultimii oameni fericiţi cum plâng în pumni,

Pălind amar,

Hrănindu-se cu aspirina

Destinată mie.   

Şah

Bătrânul juca cu două sau chiar trei  

Mutări înainte.

Eu? Tot două sau trei,

Înapoia lui.

Bătrânul spunea că viaţa lui se poate  

Termina oricând.

Eu? Abia o începusem pe-a mea.  

Bătrânul câştiga mereu.

Eu? Îmi făcusem un frumos obicei din a-l privi

Cum zâmbeşte către moarte.

O moarte câştigată cu două sau chiar trei  

Mutări înainte.

Bătrânul îmi spunea că jocul lui  

S-ar putea traduce simplu prin "eşec"

Şi-apoi îşi astupa ochii zicând că nici măcar aşa

Eficienţa lui nu se va dilua,  

Iar eu voi putea să mă bucur.

Ann-tonime II - Făurar

Timpul se rupe în februarie,

În acel douăzeci şi opt care încearcă să te uite undeva,  

Într-o cuşcă, într-o pajişte  

Sau în macheta unui prunc cu vise mari.

  

În el mă văd - şi tu apari

Şi-mi ceri să îţi zâmbesc puţin,

Apoi închid un ochi şi ştiu

Că am trecut.

  

Timpul se rupe-n clipele când îmi oferi un loc,

Amabil şi deloc premeditat.

Timpul se rupe-n strofe de un alb

În care-aş vrea să te adăposteşti.

  

În el aştept, căci nu există altceva nimic.  

În el îmi cânt şi îmi descânt,

În el sporesc bătăile,  

În el repet.

  

Timpul se-nmoaie,  

Se scurge şiroaie-ntre plopi,

Se face că dormi, se face că stă,  

Te faci că îngropi.

  

O planetă întreagă e calmă

La auzul umbletului tău.

Va creşte mare ca un zmeu, înfulecând în fiecare an

Un ban sau doi.

(Văd oameni goi ce sorb

O limonadă fără umbreluţe.)

Ann-tonime I - Poate mâine

Poate mâine mă vei căuta.

Vei alerga după paşii mei pe străzile  

Pe care toţi se pierd,

Strigând, probabil, că nu-ţi pasă sau că vrei.

Putem face un pariu,

Putem primi în noi toate lumiile de dinaintea noastră

Sau putem, pur şi simplu, să nu facem nimic.  

Viaţa cu tine?...

O pierdere - o mare regăsire.

O strângere de mână - decolarea cu un SR-71 Blackbird.

O iubire - o desprindere de nestrămutat.

Sau poate mă voi preschimba de mâine eu

Într-un avion cu reacţii ceva mai iuţi sau în altceva,  

Printre ale cărui dotări standard

Să stea şi câteva perechi de aripi noi

Cu care să putem să măturăm

Câteva mici tristeţi,

Câteva linii vechi

Şi să le ardem c-o brichetă.