Bocet

Între mine şi tine - un văl cam cât să-l despartă  

Pe eroul albastru de lumea de-afară.  

O pâcla cât să producă un accident repetat de 7-8 ori pe zi,  

În care tu să-mi spui că trebuie să fug,  

Iar eu să te privesc străin, cu mâinile în buzunar.

  

Într-o lume atât de nouă, oamenii,  

-probabil plecaţi la ale lor-

Nu au avut când să păcătuiască

Sau să moară.  

(Nici când să nască n-au avut.)

  

Într-o lume atât de nouă,  

Preţurile se stabilesc din ochi,  

Iar holdele se-mpart după numărători  

Niciodată stricte.  

  

Într-o lume atât de nouă poţi oricând să fi

Singur.

Poemul de la ora cinci...

Îmi aud mai tot timpul poemele citite în cadrul

Emisiunilor ahtiate după audienţă.  

Mici investigatori flămânzi ce vomită totul

Într-o baie mizeră,

În fiecare pauză de publicitate.  

  

O voce asemeni vânzătorilor din magazinele mici,

În care în lunile cu "r" îţi îngheaţă  

Şi cele mai de elementare principii,

Deplânge moartea mea sonoră după ce

Am făcut nodul greşit la cravată,

Am alunecat pe balustrada vopsită într-o culoare apropiată verdelui,

Am încercat din nou mirosul de benzină,  

Am îndrăznit zborul de pe acoperiş,

M-am aruncat în faţa trenului sau a unui camion de mare tonaj.

Îşi spun, din câte-mi dau eu seama:

"Mare păcat că în Sibiu nu circulă metroul.

Şi-n faţa lui s-ar fi aruncat."

  

Ei nu ştiu că iubesc trenurile,

Că, din dragoste pentru ele numai,  

Am renunţat la a mai studia Filosofia.

2. Cercul

Şi totul s-a dus în prima zi a lui noiembrie.

Nouăsprezece plecăciuni,

Nouăsprezece julituri de fiecare genunchi.

S-a dus aşa cum se duc ploile în luna în care se născuse ea,

Pe nesimţite.  

Cântări ce-ţi ridica părul pe mâini, pe picioare, pe ceafă..

Ce ciudat!, mi-am zis.

Cântecul ăsta e ca o trezire la viaţa pe care ea

N-a mai vrut,

N-a mai vrut, cu orice preţ, s-o trăiască.

Altfel ar fi stat şi-acum la capul patului,

Îngânând cuvinte de laudă

Şi strofe cu versuri fără soţ,

Celui ce, ni s-a spus,  

Ar fi mai bine să nu i se aducă  

La cunoştinţă

Nimic...

  

(Noiembrie înseamnă că mai e puţin...

O fi adevărat?

S-au înşelat cu toţii?)

"Semănăm, nu-i aşa?"

Avem atâta nevoie de finalurile fericite.

Un fel de hrană ce rămâne de cele mai multe ori

La o poveste cu mărul lui Adam şi cu toţi ai lui.

O nevoie ce ne mistuie cu nepricepere,  

Neştiind nimic despre prietenia  

Dintre oameni şi Pasărea Phoenix.

  

De ieri nu-mi mai plac atât de frumoasele cascade ce,  

Prin altruismul lor, îşi varsă sclipirile în văzul lumii,  

Fără regret sau dureri,

Fără prea multe cereri

De la zei.  

  

Nu-mi mai place Fluviul Dunărea.

Nilul sau Zairul, cu-atât mai puţin.

Nici râurile înfundate cu peşti ce suferă

De maladii dătătoare de puncte

Roşii

Pentru că cineva mi-a spus

Că dăinuiesc prin lacrimile pe care tu le uiţi

În batistele tale

Albe.

  

Lacurile, ţin minte, îmi plăceau,

Din simplul motiv că ele nu au

Unde să fugă...

Cinci

Vezi tu, timpul i-un mort înfricoşat;

Bătrânul ascuns printre cripte pe care-l vezi,  

Cel puţin o dată pe săptămâna, fugind,

Nici el nu stie de ce.

Înfrigurat de veacul sfartecat in zbor

De-un fluture ce şi-a pierdut,

Fără să vrea,

Vederea.

  

Ca un atlet de prima clasă  

Ce nu-şi mai aşteaptă chemarea pe podium, căruia

Nu-i mai păsa de medalii, blitz-uri,  

Sau aplauzele unora mult mai mici decât el.  

  

Ieri lăsai patul gol de tine, iar el,  

Crezându-se parcă luptător al revoluţiei franceze,

Ce ironie, mă împingea cu labele-i mari şi zemoase,  

Cât mai departe de cearşaful alb, care, spunea el,

Nu mi se mai cuvenea.

  

Azi aflu nu de la tine, ci de la ei,

Că dorinţele tale s-au făcut peste noapte mai mici

Şi că nu vrei decât să-ţi schimb uneori apa  

Cu una mai curată sau

Mai albastră  

Şi să presar, poate, putina sare, iar tu,  

La schimb, -mereu ţi-au plăcut schimburile-

Îmi vei dansa ceva, cu mişcările cele mai uşoare.  

  

Dar cine ştie câţi copaci au desfrunzit

Şi câţi alţii au învăţat  

Să se roage,

Numai pentru o moarte mai uşoară...

  

Cinci crai mari poposesc la hanul-de-nicăieri.

Cinci carafe cu vin îşi aşteaptă cu voluptate sorocul.

Cinci cântări de cocoş tânăr îmi spun c-am să mă lepăd.

Cinci monezi aruncate într-o fântână din centrul Braşovului  

Îl vor trezi, pentru doar câteva minute, pe marele Vlad.

Cinci din degetele unei mâini,

Te aşteaptă.  

La cină...

La fel de noi ca-n prima zi,  

Mâncăm friptură de viţel,

Cu lacrimi cât să-nece Marea Mânecii

Cu furculiţe mari - inox

Şi niţel usturoi.

  

Viţel abia venit pe lumea celor niciodată vi,

Avea-va să fie-ntepat cu ură,

Şi nu se va căii nici măcar unul dintre noi,

Ajută la uitare pură.

  

Poseidon

S-ar înfuria puţin,

Să ştii!

  

Naiul lui Pan ne va opri numai  

Pe cât să-şi spună-n gând "pentru sinceritate!"

A cam uitat că Dracul,

Nu într-o turmă de viţei s-ar fi ascuns.

Deraiaj

De câteva luni, cu o ciudă teribilă,  

Întreb, parcă pentru prima dată,

Pe rând, fiecare trecător,  

Dacă te-a văzut cumva furişându-te

Printre ţevile de la calorifer.

  

În prima zi mi-am zis că pregătirea mea...

Ţinuta, ori o uitătură îndoielnică  

Au stat între mine şi măruntaiele oraşului.

Apoi, nu ştiu cum, -şi nici nu vreau să ştiu-

În ziua a doua mi-ai apărut în vis.  

  

Te intercalai cu vulturul iubitor de ficat în sânge,

Cu religia acelor vremuri şi, tot uneori,  

Cu fostele mele prietene pe care nu le-am dus niciodată la cinema.

  

Sunt un laş,  

Dar îmi e că acolo, pe un ecran atât de mare şi curat,

Când m-aş aştepta mai puţin,

Mi-ar apărea propriul stomac cu tot cu durerile lui, iar ei

Ar şti că am avut, c-o după-masă 'nainte,

O ceartă ca de la fluture la fluture,

Ca de la insectă la insectă.

  

Şi-a zis că şi Iisus şi-ar fi scos, atunci,  

Cele câteva cuie şi-ar fi fugit,

Aşa că locul ei, de azi,

Nu mai e în insectarul acela vechi.

  

S-a liniştit când i-am spus

Că unul nou

E gata-gata

Să sosească.

...

  

A, amice! Ştii ce-i acela trecător?

Trecătorul e un-fel-de-eu,

Iar eu,

Un fel de gânganie ce s-a înţepat cu acul

Care nu trebuia.