27
14 octombrie
Pe Neptunia peștii sunt pești și păsările sunt păsări. Și intențiile nimănui nu sunt înțelese greșit. Nu transportăm greutăți niciodată singuri. Nu plângem separat. Nodurile sunt mari și încăpătoare. Separare și apropiere se unesc. Sunt frați. Dansează. Trec puntea. Sub un pod sunt părerile de rău. Și ele-și dau mâna și fac casă împreună. E liniște. E neliniște. E liniște. Nu se supără nimeni. Suferim doar când vrem noi. Am organizat un grup care face deranj, doar așa, de distracție. Am organizat o plecare cu trenul. Am organizat un tren de marfă. Subit văd timpul cum se așează la coadă și așteaptă. Trec picăturile de ploaie pe parbrize, trec zborurile spre america. Toate sunt așezate pe suprafața apei și se uită la noi.
26
29 septembrie
Noaptea trecută iar am fost invizibil. Am trecut pe sub poduri, pe sub case. Oamenilor iar le-a fost frică de mine. Am omorât un gândac mare cu o sticlă de plastic, ca să mă protejez. Mi-a părut rău. Cred că și lui. Era frumos, în termeni omenești și în termeni de gândac. Azi a murit un câine. Ea suferă. Nu poate vorbi. Sunt și eu trist împreună cu ea. Aș vrea să fie cineva trist și împreună cu mine. Altcineva ar vrea să scrie. Așa că scriu eu. Am două oceane mici în cameră. Se unesc doar când nu mă uit la ele. Am obosit să fiu o fantomă. Am obosit să nu mai știu cum mă cheamă. Dacă aș avea picioare, m-ar durea picioarele. Dar nu am. Visez că am corp și vise. Visez că sunt tristă și nu mă mai deranjează. Ieri am visat un poem foarte lung. M-am acoperit cu el și am adormit așa, în pădure. Nu m-a deranjat nimeni. În fiecare zi inventez câte ceva. E nevoie să inventez. Fantomele nu au prieteni. Nu știu dacă au amintiri. Tot ce-mi aduc aminte se poate să nu fi existat. Sunt un capăt de ață. În fine. Plaja e plină de oameni și pisici și cai pregătiți de competiție. Țip încet, să nu trezesc păsările. Răsfoiesc o carte mică de poezii. Sunt din nou copil. Seara ascult norii și îmi ascut dinții cu o plantă de care știu doar eu și prietenii mei, care acum mă văd. Azi am găsit o barcă, dar rămânem la mal. Rămânem și socotim tot ce e de socotit. Mâncăm banane, lăsăm ploaia să plouă pe noi și nu planificăm să fugim niciunde. Ăsta e capătul. Aici se odihnesc toți bucătarii, toți neajunșii. Aici stau să-și caute odihna. Știu pentru că i-am văzut. Și ei se văd în oglinzile astea așezate peste tot în jurul nostru, puse să nu putem să fugim de ele.
Azi am scris ceva. Aș vrea să îți arăt. Să vezi că nu sunt așa pământ de flori. Roșii uscate. Arunc cuvintele-n sus și-mi cad înapoi în brațe. De asta pot glumi cu ele. Am scris ceva despre o floare care n-a apărut încă, dar pe care se vor putea cățăra unii oameni ca să ajungă înăuntrul pieptului lor. Acolo unde auzi cai și aerul de dimineață. Acolo unde dumnezeu nu vrea să crezi. Unde vânătorii sunt inexistenți. Acolo. Acolo aș fi vrut să te duc. Să mă duc. Așa se confundă oamenii unii cu alții. După cum vezi, nu mă descurc prea bine. Dar merg așa, pe unde pot trasa câte-o linie nouă. N-o să mă lungesc foarte mult. Planetele sunt tot acolo unde le-am lăsat. Pe un blat de lemn tai morcovi și una bucată regret. Le arunc pe fereastra cu susul în jos. Îmi mestec timiditatea. Cu frica mea nu dansează nimeni. Un copil, un băiat. Un ochi de vultur. Trebuie să trecem de la mașini la locomotive și de la locomotive la încă paisprezece ture peste ora de culcare. Care, ora de culcare, o hotărăște mereu altcineva. Nu încerca să înțelegi. Repet. Nu încerca să cuprinzi. Peștii alunecă. Timpul face ce face timpul. Oamenii pierd sau fac ce fac oamenii. E de la sine înțeles. Cei mai fericiți sunt cei care nu știu și cei câțiva care nu vor, nu mai vor să fie în altă parte. Poezia e înăuntru, nu în alți autori. Acolo ne uităm după ea. Facem adăposturi, le dărâmăm. Facem marșuri. Le dărâmăm. Tu faci glume, nu știi că mie mi-e frică. Dar îmi place că știi să râzi.
Mi-a zis cineva odată să folosesc tot ce am la mine. Că voi găsi pe drum tot ce e de găsit. Am cu mine o vulpe. Mergem împreună pe rău. Eu nu mai știu ce e frigul. Ea nu mai știe drumul. Mergem așa, neplanificat. Îmi pare rău că mă folosesc de poezie să ajung la tine. Întind mâna spre un copac fără să știu că e copac, iar el îmi dă flori și fructe. Odată, apusul s-a uitat în ochii mei. Odată am mâncat o vrabie. Acum zbor pe ascuns. Doamne, ce mici sunt oamenii. Am singura pereche de aripi care se aude de la zeci de kilometri distanță. Erata asta pare să fie scrisă pentru tine. Fii blândă și atentă la semne. Semnele nu există. Dar vor fi acolo, dacă ai cu tine puțin curaj. Trec pe o bucată de pânză toate deosebirile și spun: ce lucru frumos, ce lucru extraordinar! Să mori de frică și să mergi mai departe. Asta e poezia. O ceașcă fierbinte. O pereche de ochi ascunși. Sunetul trenurilor făcute din hârtie. Ce peisaj. Îl găsești aici și oriunde altundeva. Dar tu ești aici. Aici cresc copacii-mamut. Aici ajung cu jumătate de oră mai târziu. Aici nu mai știu ce să spun. Urc într-o mașină. Știe ea să mă ducă. Am ajuns. Cred că voi adormi puțin în brațele acestui om moale. Și el intr-ale mele. Cât să se oprească toate ceasurile, loviturile, visele care nu aparțin de noi. Nimeni nu știe, și totuși, uite, ce frumoasă e lumea oamenilor.
25
13 august
Deschid o cutie. Intru în cutie. Sunt pe fundul oceanului. Aici peștii vorbesc limba mea, iar eu vorbesc limba lor. Jumătate din ei sunt urcați pe schele. Construiesc un oraș nou, în care nu va locui nimeni. Fac etajele fără fundații. Felinarele plutesc de jur împrejur, ca și cum linișea ar fi singura stare de spirit pe care o cunoaștem.
Într-o zi, unul dintre ei dezertează. Înoată până foarte departe. Doi-trei îl caută, dar nu pentru mult timp. După câteva săptămâni se întoarce. E fericit că ne vede pe toți. Nu punem întrebări. Înțelege că orice plecare e provizorie și orice nou oraș, va avea declinul lui, atunci când nu se așteaptă nimeni.
Mi-am pierdut numele. Nu mai știu ce vârstă am. Am uitat toate poveștile despre triburi și Africa. Despre inflație și visuri că într-o zi viața o să arate altfel. Adorm când adorm. Mă trezesc când mă trezesc. Am uitat să sufăr. Înăuntrul meu nu se mai dau bătăli, nu se mai vinde nimic și nu se mai stă la cozi pentru ceva ce nu există.
Am o fereastră pe care privesc, când de pe o parte, când de pe cealaltă. Ceva ce seamănă cu un soare, pâlpâie de două ori pe zi. Atunci toți ne oprim și ne rudăm la noi înșine. Într-o noapte am visat un băiat blond cu ochi albaștri, călărind. Râdea, iar în loc de cuvinte, scotea pe gură pene de pasăre. După una-două rotații în jurul grajdurilor, a venit la mine. S-a uitat la mine în ochi. M-am uitat în ochii animalului. Apoi am căzut și nu-mi mai aduc aminte nimic. Aici nu avem spitale sau școli. Tot ce trebuie să știm, vine la noi în timpul somnului. Apoi ne trezim și construiește fiecare ce are de construit, în liniște.
Când cineva a venit cu ideea de a face o petrecere, jumătate de oraș a intrat sub ape. Cu greu am reușit să-l ridicăm înapoi. Să dăm la o parte apa ca dintr-o barcă înăuntrul căreia s-a făcut o gaură peste noapte. Avem toate animalele cunoscute. Certurile sunt o raritate. Nu avem ceasuri, nici bănci sau scaune, pentru că nimeni nu obosește.
Legile noastre nu sunt scrise nicăieri. Iar poemele pe care le scriem, ajung de fiecare dată în centrul ființei destinatarilor. Plângem doar împreună și ne îmbrățișăm cu ambele mâini, oricât este nevoie.
24.2
3 iulie 2022
Soarele de aur. Așa-i spuneau. Era un puști de vreo 20 de ani. Ras în cap, bine făcut, cu clopoței după gât. Așa lupta. Clinc-ul lor se auzea la fiecare pumn. Dat sau luat. „Așa e-n viață. E important să știi să-ți ții echilibrul.” Nu prea știa nimeni de unde vine, cine-i sunt părinții și ce l-a adus în postura asta. Mai mult, nu știam nici de ce se bate. Nu avea ura aia comună, pe care o vedeam la ceilalți băieți. Era fair play. Voia să câștige, dar dacă pierdea, nu era nicio problemă. Iar asta era efectiv o raritate în orașul ăsta. Asta e. Unele orașe dau poeți. Altele dau luptători. Nici nu-și lua bătaie prea rău. Nu știu cum. Venise între noi de mai puțin de un an. Dar din primele luni îi ziceam soarele de aur. De la lupta aia din iulie, în care simțeai cum se scurge tot din tine de la cât de cald era. Am înțeles atunci că nu era unul ca oricare.
Mergea mult pe bicicletă. Era prietenos. Nu puteam să-i găsesc locul aici. Probabil nici ceilalți băieți. Și cu toate că era foarte sincer, mi se părea că are o agendă secretă. Trăiam cu impresia că construiește ceva în secret, fără să ne spună. Deja se făceau pariuri: pe cine ia cu el și pe cine nu.
Săptămâna trecută a fost în vizită pe la noi regizorul ăla chipeș. Voia să facă un spectacol de teatru undeva în cartier, afară și să ia și câțiva luptători pe scenă. Doar el avea și vorbe de zis. Și pe cât de bine era de făcut, pe-atât de line îi erau mișcările și vorbele. La final regizorul îi propune să plece cu el, să mai facă câteva spectacole împreună. Dar nu vrea să plece. „Eu rămân aici. Mai sunt câteva de făcut.” Și-și vede de-ale lui fără să mai stea pe gânduri. Știu măcar câțiva care ar fi plecat imediat. Oricunde. Chiar și fără o pungă de bani. „E esențial să-ți știi locul. Și mai ales să știi când locul ăsta se schimbă”, zice. Vorbea-n zicale, iar băieții se prefăceau atenția la el. Deși era bun și deja se vorbea că nu prea mai are adversar, nu puteai să-l detești. Era bun. Când îl întrebai câte ceva despre el, evita grațios. Iar seara, de multe ori, adormea înaintea noastră, sub cerul liber. Neîngândurat.
24
3 iulie 2022
Mă trezeam în fiecare dimineață altcineva-altcineva. Dezarduri cu un etaj mai sus. Cineva face caligrafie. Altcineva vinde ceasuri. Altcineva aleargă pe urmele lui. Totul e bine într-o dezordine de nepriceput pentru oameni.
La șapte ani îmi doream să fiu aviator, apoi scafandru. Să văd cum se simte aerul. Cum se bea toată apa. Apoi am pus cifre-n tabel. Apoi am înțeles că eu sunt tabelul. Că nu e nimeni sus care ține scorul. Dar nici ciment de care să te izbești. Nici sărbători continue.
Aveam o cadă mare în mijlocul camerei de zi. Impresiona pe oricine. Aveam un ceas care bătea doar ora fixă. Impresiona pe oricine. Aveam un papagal care știa cele mai frumoase povești. Era anul 2000 și ceva. Roboții nu se instalaseră încă. Oamenii tot visau la viitor. Un viitor care se estompa cu fiecare secundă. Oamenii nu mai au timp. Oamenii cumpără timp. Pe un fluviu lin ne ducem cu toții. Vedem de acolo toată jungla. Protejată și foarte puțin atinsă de om. Aici nu există lege. Există doar consecințe. Unul al locului îmi privește teneșii și râde. Poate pentru că erau roșii. Poate pentru că ei toți sunt desculți. Dacă aș putea să rezolv rapid cel mai sofisticat cub rubic, n-aș mai face-o. Am dat toate medaliile, trofeele pe o bucată de pâine. Am făcut rost de o barcă micuță cu vâsle enorme care ne țin pe toți în echilibru. Dacă ți-aș spune că asta-i tot, nu m-ai crede. Dacă asta ar fi ultima masă, ai mesteca. Ultima plecăciune. În fața unui trib fără conducător.
Sunt marea. Am fost mereu un tunet. O furtună. O panteră cu văzul de aur rătăcită la un etaj la care nu avea ce să caute. Și nici ce să găsească. A fost ora doisprezece. Suntem în Italia. Suntem la Roma. Suntem fantome. Ne plimbăm liniștite pe unde mai e loc. În Japonia cineva găsește secretul nemurii. Dar o dată cu el și înțelegerea că nu are de ce să-l folosească. Dintr-o viață în alta, dintr-un vis în altul. Urale, ovații, înmormântări. N-are de ce să-ți pară rău pentru nimic. Totuși se întoarce, aproximativ la fel. Alte haine, alte carcase de carne, același suflu.
Ermetic mă închid într-un apartament din Franța. Sunt tot ce pot să-mi imaginez. Mintea mea e un animal greu de dresat și de iubit. Dar în fiecare dimineață mai câștigăm o bucată de pământ. Iar el se rostogolește mulțumit pe nisipul ăsta cald. Și nu vorbește, deși ar putea.
23
6 iunie 2022
Îmi amintesc vizitele rare la familia bunicii. Cu rude străine, din alte povesti. Prinși bine într-ale lor. Dar adaptați, cum zicea mândră bunica, asemănătoare cu doamna care mi-a vândut flori plângând, bucuroasă că am și eu o prietenă. Adaptați, politicoși, prea politicoși.
Era vară. Prea vară. La amiază. Masa plină și de mâncăruri cumva înstărite, dar și de muște mari, ocupate. Rostogolindu-se pe lângă mâncare. Printr-o ușă scundă fără geam simțeam balega și vedeam vacile pleznind alte muște uriașe cu cozile lor. Încontinuu. Parcă degeaba, că muștele nu se mai terminat.
Până când una dintre vaci zice: băi, eu plec. Și pleacă galopând, fără să întrebe pe cineva. Sau era o iapă? Legenda spune că aleargă si-acun și mai spune din când în când: nu dau libertatea asta nouă pe nimic, pe nimic.
În alte părți femeile capătă binecuvântarea. Sau cară apă pe capete și lapte-n țâțe. În orice oraș din lume cate cineva aleargă și nu dă socoteală la porți. Mulți văd, cu ochi mari cât cepele, putini pricep. Apoi se mai duce un anotimp.
22
4 februarie 2022
Să scrii poezii în 2000 e ca și cum ai mușca dintr-un sandwitch nu tocmai al tău, în timp ce îl aștepți pe billy să ajungă la gogoșerie cu capul găurit, țipete și cu mucii până-n pământ. Că el nu greșise cu nimic. Că cine l-a adus el pe lumea asta. Că oamenii nu se vor mai face bine
Într-o seară avea o pasăre agățată de blugi. O pasăre moartă. Mie cel puțin, așa mi se părea. Iar el purta conversații ca și cum totul e ok. Mai și zicea din când în când asta. Și dădea din cap ca un porumbel. Ca un borumbel cu turban și dungi negre pe la ochi. N-am zis nimic, nici prima, nici a doua oară. Era ca și cum intrasem într-un somn foarte lung și nimic nu mai arăta așa cum știam. În câte-o noapte mi se părea că știa asta și făcea pe prostul. Paranoia era domeniul lui Billy. Și totuși, aveam vise ciudate cu șerpi și aproape-comori și pești care dau în tarot. Nu mai eram ok. Asta știu. Mă durea capul de la vuietul ăla de-acum câteva zile. Și când încercam să zic câte ceva, îmi ieșeau pe gură tot alte lucururi. Că turcul dă pește la reducere, că s-au inundat pivnițele și caselor celor care stăteau în capătul străzii. C-o să fie un fel de revoltă și n-o să mai stea nimeni pe străzi. Nu mai știam dacă el e într-un vis din ăsta ciudat sau eu. Mama zice că am avut un frate geamăn. Închid ochii și-l văd pe Billy jucându-se cu un pistol de jucărie, așa, la derută. Și râde, ca orice idiot veritabil. Și țip și simt o căldură-n piept și-mi dau seama că am întrecut măsura. Dar el nu m-auzea. Căuta la mișto prin gunoaie, doar-doar îl vede cineva. Azi a venit c-o bicicletă nouă și face sărituri peste tot. Ar trebui să iau o pauză să mă gândesc la toate. Să le ordonez cumva. Să vin cu un plan. El râde tot mai tare. Îmi dau seama că mă iau prea-n serios. Plutește ceva în aer, dar nu știu ce.
21
14 noiembrie 2021
Se făcea că semnasem cu o mare casă de discuri.
De acum o să fie totul cool și mișto și sigur ăia care ziceau că banii nici măcar nu contează o ardeau cam prost. Când ai struguri pe masă și ceasul bate lent, îți permiți să ai teorii. Teo-rii.
Am glumit. N-am semnat cu nimeni. Totul e foarte lent. Mi se pare că n-am talent și n-o să reușesc niciodată. Și cineva o să-mi zică asta. Și n-o să-mi mai fac nici măcar trupa de jazz punk ironic căreia să-i pun nu știu ce nume.
Căutăm producător și am discutat cu cineva cunoscut, care făcea deja asta. Mă rog, discutat. I-am scris câteva rânduri pe net. Mi-a fost atât de rușine și m-am simțit atât de umilit, încă de dinainte să răspundă. Nu-mi plăceau piesele. După mi-am dat seama că mă puneam singur în situații care să mă facă să mă simt nasol.
Cum ajunge cineva care ascultă sofisticăreli să vrea să facă pop? Băi, nu știu.
Sau poate știu. Și oricâte interviuri vedeam și oricâte notițe luam, mi se părea că stau pe loc. Cu toate că ăsta era doar visul meu. Al meu și-atât. Doar eu trăiam povestea asta și nimeni nu-mi datora nimic. Dar asta mă făcea să mă simt foarte trist.
Îți faci treaba, investești, pui banii jos, dacă merge, aia e, dacă nu merge, aia e. E ca investitia în crypto monede, să mor io. Adică habar n-ai.
Ce lame.
Mă pun la pian. Iese câte ceva.
De ce felia cade mereu cu partea bună în jos? Dincolo de gravitație.
Nici măcar nu puteam să sun oameni care să mă ajute cu piesele. Nu aveam minute. Și oricum părea aproape imposibil să găsesc omul potrivit. Mai ales că piesele nu-mi plăceau suficient și eram praf la făcut prieteni.
Ok, o să te aștepți că acum apare ceva sau cineva salvator. Dar nu e așa.
Aș mânca un pui întreg. Cu usturoi. Și ananas. Și trifoi cu patru foi, că prea alerg în jurul a nu știu ce, în orașul nu știu unde, deși eu am ales toate astea.
Apropo, tu ce faci când nu-ți ies lucruri?
20
31 octombrie
Câte de ascuns. Câte de cucerit. Poezia la degetul mic într-un oraș ca Praga. Gustă, apoi uită. Urmă după urmă trecutul se șterge pe sine.
Să revenim. Eram în Berceni. În Rio. În Crimeea. Și aveam câte un nume pentru orice om care mă vedea. O doamnă scutură perne la etaj. Le lovește și ele se sparg într-un moment magic. Cu încetinitorul. Atunci îmi aduc aminte că trăiesc, chiar dacă mai am doar puțin. Așa că ajung acasă, îmi fac bagajul, mănânc un ananas întreg, arunc ceasul de pe mâna stângă pentru că oricum nu am purtat niciodată unul.
- Hei, eu am plecat de aici.
- Hei, nu te auzim.
- Aruncă-mi cheile că le prind io.
Așa zboară oamenii printre stele. Așa pun brațele unul peste altul într-o îmbrățișare. Unul după altul într-un mers al meu. Așa adorm. Așa adie vântul. Așa ne jucăm cu punctele roșii de jar. Așa vedem orașul de sub ape și orașul din piept.
- Sunt Adamov. M-am născut înainte să număr. Am uitat înainte să iubesc, iar acum, din bucăți de floare fac un palat.
- Cu câte camere?
- Nu le poți număra într-o singură zi. Adună cocoșii și hai să bem. Unilateral. Și să țipăm. Hop-Hei! Se destramă negura asta. Hop. Hei. Se pricepe. Se doarme pe moale. Cu răbdare și migdale și onoare-n buzunar. Cu tumultul și Angola și cu restul tot retras. Telefonul meu cu fise care vrea s-o ia la pas. Talpă pe Pământ. Un pahar de apă pe Lună. De la mine. Pentru cel ce nu are nume și nici nu vrea unul.
19
Focuri de tabără. Câini mâncați pe jumătate. Viața e un sandwitch pe care nu l-ai plătit tu și pe care îl mănâncă altcineva. Bucătarul vorbește altă limbă și la coadă stă mereu câte cineva.
- De unde se văd mai bine stelele? Că vreau să închid ochii. Apoi, apoi cerul, apoi altele. Și o ancoră atârnă de pieptul lui. Și un piept atârnă de pieptul meu. Pun pauză. Reiau de unde am rămas. Nu-mi mai amintesc nimic, așa că în locul discursului pe care mi l-ai pregătit tu, spun altceva. Sunt atât de rapid, atât de pierdut, atât de liniștit încât. Și-apoi se-aude trosc. Și râdem. Cine scrie povestea asta și de ce? Am văzut un om care seamănă cu tine, care seamănă cu tine, care seamănă cu tine. Simplul fapt că spun asta mă face să uit și s-aștept ploaia pe sub frunze. Ploaia vine. Tristețea capătă alte forme. Iar la petrecere n-o să ne recunoști. O s-avem măști și regrete și inele mari pe degete. Și joben neinscripționat.
O girafă. Olga. Vrea să răspundă la telefon. Dar nu ajunge până jos. Așa că trimite vorbă să trimitem vorbă să trimitem vorbă că nu poate azi. Gătește alge cu pește, cu pesmet, cu pupilele dilatate și gând la Roma. Cum o fi să fi în locul ei? Colectez fise pe care le pierd prin fântâni.
Poate nu trebuie să câștige nimeni jocul ăsta. E doar așa, să ne destindem un pic, iar asta e greu de acceptat. Cineva mă însoțește în fiecare cameră din casă. Miaună, așteaptă, nu caută să aibă dreptate. Înțelege și păstrează atât cât e. Când e. Când nu, avem somnul. Și sfaturile împăratului pe care nu-l mai găsește nimeni, dar în care credem cu toții.
- Dacă va fi să plec, să nu mă căutați. Să nu vă pară rău. Și să-i liniștiți pe cei care cred c-au înțeles.
E pace. Niciun scriitor n-ar putea scrie nimic despre noi. Nimeni nu vrea ceva peste ce e.
Acordeon jelește, apoi uită, apoi crește plante noi în grădina lui.
Cântece de foi. Câmpuri goale. Adolescenții și cânturile lor. Luna. Lumea. Limba. Lecuit sunt. Și stă în poziția asta nemișcat până trec farurile deasupra ochilor. Și ucigașii se căiesc în liniște.
18
De fiecare dată când încerc mai tare, lovesc mai departe de gaură. Omul de lângă mine, încearcă și el. Calm, lovește de fiecare dată la țintă. Se bucură doar uneori. Am înțeles noaptea trecută că noi doi suntem unul. Atunci mișcările și victoriile noastre au început să se confunde între ele. Nu mai știm cine merge dimineața la piață înainte de ora 10. Cine udă florile. Cine se teme și stă cu ochii-n pământ.
Am plecat într-o scurtă călătorie. Am luat cu noi doar o tubă și biscuiți făcuți bucățele. Timpul tic-tac. Noi - tăcere. Timpul tic-tac. Noi mereu alții. Azi, o lume. Mâine o alta. De sus totul se vede mai clar. Și totuși preferăm să nu știm. Și să fie ceață. Dinăuntrul furtunii de nisip pictăm tablou după tablou. Pe care, apoi, le ascundem prin casă.
Pianul. Recidiva. Am fost cu trenul de două. Stop. Inima. Stop. Fragmente dintr-un cântec foarte frumos. Plânset. Stop. Copilul care o caută pe mama. Stop. Din loc un loc, câte un strop de lumină, să ghideze trecătorii.
Am deschis frigiderul. Am trecut de calea lactee. Arcurile se înmoaie. Brațele mele demne de cineva ca tine. Un semafor. O ancoră. Tu ești un fel de Dumnezeu care tace. Eu, un tigru stând în șezut. Acesta este un sunet. Aceasta este o iubire. Despărțită în silabe, strigată peste munți.
17
Forgot.
16
Days go by.
Excursii pe o singură bandă. Oferte cu înghețată și șampanie. Cine numără în urma noastră? Acul în carul cu fân. Magicianul stă mereu după colț. Flutură ceva. Poate cuprinde linia orizontului într-un ou. Poate vorbi o limbă pe care o înțelege doar el.
O floare, două flori. O mare, două flori. O ceașcă. O uzină. Un balon plutind pe deasupra orașului. Autobuzul pâș-pâș prin Praga. Oamenii, hop. Vrabia. Vulpea.
Între o piramidă și o scară, ce alegi? Dar între un elefant și o girafă? Acum nu mai e nevoie să alegi. Acum suntem prieteni. Plutim pe Mississippi în voia noastră. Avem apă, biscuiți și semințe și o poveste să ne uimească pe toți.
Au fost o dată ca niciodată doi prieteni. Și aburul ieșea încet din parcă. Mirosea a tăiței cu lapte și a trestie de zahăr.
15
There's a kid who wants to fuck with all your good intentions and plans. No matter the time of the day, he will come to demand something. You can either give it to him or change gears to another character, of another age. He will cry and keep pushing. Take your decision and live with it. He will not go just because you want to. It's either crossing a bridge, either loosing the so called battle. Or maybe you can do it your way. But there's still some serious work to be done.
I know others who tried. This is how angel wings are sold over the ocean and letters and poems are lost while being delivered to the women that stays far from us. This is how a storm will keep forming. And letters will fall apart. If you wonder how do I know, I've seen the pieces falling apart enough times now. I was there, chewing, asking, crawling, inventing lullabies. Few people can tell how to get out of that instanlty. And they wouldn't say cause it's your time to figure it. There's no award after. Find it. Let it be. There is no award after. And no one cheering for you. Reality is two geminis turrned with their heads upside down, while the castle is collapsing. Sometimes, with fireworks. Other days, with no noise to accompany it.
Keep spinning. Keep praying. Keep flying just a few meters above us. Be your own prometheus. There's light for the brave ones, that can balance what is. The warrior will get tired. And then, there's space for what's following it. Patientely. Through corpses and false victories. Waiting in line. Emphatic. As if there's only a matter of time and context, until he will pass the bar to the other.
- We're not enemies, you know? There's only one way to do this. Give up, while it's still easy.
But rabbits and butterflies have to die first. Moles need to get blind for a portion of time. Then, when all the ground is red and you'll see that even when you win, you kinda lose, maybe, just maybe, you will consider other variables. And that's fine too. There's time. The skin changes. Keep digging. We'll meet again on the other side. Making a fire for the liar and the one who thinks he've seen the truth when he was eating all the roses from the garden, while still fearing his own aenima. But we can put up with that too. And welcome the fools directly with a punch in the nose.
14
Cuvinte asociate. Plan. Plantație. Ce simt e un castel dărâmat, refăcut, dărâmat, refăcut, dărâmat. Unde te găsesc dacă sun la 111-11-11-1? Nimeni nu răspunde la 5am. Asta înseamnă ceva doar parțial.
Mă ridic, construiesc o nouă mânăstire timp de 5 zile. Doar 5. Cine a greșit coordonatele și de ce nu mai sunt baterii la telecomanda asta.
Visez, visez și sunt bănuitor cu oricine, din oficiu. Nu știu când s-a întâmplat asta. Nu de mult. Homarul coboară sub apă ca să se protejeze. Nu mai iese. Nu e bine, dar frica e redusă. Sunt ușa deschisă, închisă, piesa de șah și cel care anunța tot ce nu contează.
Astăzi într-un loc asemănător cu, uluitor de, singurul care, de când, pe când, de rând și dacă arde puțin refacem garderoba cu una aproape la fel, dar nu chiar. Câțiva oameni nu mai vor să crească. Urna. Undele. Frica. Ce bine că ceasul nu mai e atât de departe. Concurăm. Pierdem. Concurăm. Amintiri scoase din inima cu un aspirator care trage, dar doar când vrea și cât poate.
Etc etc. Mașina de scris cuvinte. Rând nou. Rând nou. Soarele. Unul și același. Un unu. Unul. Unde se unesc părțile. Orizontul cu unde ne punem tălpile. Trap. Pentru urechi fără cal. De tine ci e are grijă. Victimă. Victorie. Provizoriu. Port-armă violet. Erată. Era bine când erai și tu. Bine că văd și cu un singur ochi în fântână. Furtună. Deși dimineața hoții stau la terase și își tot. Fără vorbe și părere de rău. Fără alte vise. Mestecând roțile unui ceas care de cele mai multe ori arată corect. Că e mâine. Că e timpul să mănânci. Să te salvezi. Să arăți altfel.
Jocul de biliard se joacă cu un tac cu care ai putea să omori pe cineva. Să aperi pe cineva. Să ajungi in vârful unui munte. Sau în Ucraina. Iar acolo să fie tot dezordine. Dar sa cânte cineva dintr-o Lada albastră. Formația aia cu. Am uitat. Cu toții am uitat. Și să știu să pierd. Sau să am vârsta pe care o am. Și să nu mă mai vad deformat.
Am auzit că altcineva a pornit televizorul asta. Și noi ne uitam hipnotizați. La un hipopotam. Huiduim harnic hambarele. Hop. Un gândac. Un greier. Ungaria. Și ne uitam așa, cum ziceam și nu știm că mai sunt și alte camere și o curte cu trandafiri și ceva ce nu se pierde, chiar dacă te scutiri. Dar cine să creadă asta. E prea greu de văzut. Și pricep. Pe bune pricep. Toți vrem sa fie ok și să nu ne batem capul și gata. Cu orice preț. Un bar. O bara. Un metru de aracet. Un cântec. O herghelie din care ies păsări de toate culorile.
13
Aproape nimeni nu stie ce e mai bine pentru tine. De exemplu, cand ai fost in excursia aia in Paris. Sau in Venetia. There's no chance. At least not for you. Pana o faci, cel putin. Dupa, se aseaza in tine si pricepi. Si nu mai ai nevoie sa explici nimanui. Stii pentru tine.
- Daca ceea ce vrei sa faci e pentru ca pur si simplu vrei sa vezi lumea? Vrei sa vezi dincolo de camera pe care o stii, de bucataria pe care o stii, de curtea in care nu stai, de un oras mic, prea mic pentru visele tale. Dacă vrei sa incerci ceva nou?
- Da. As vrea sa calaresc. Si sa vad Roma. Sa ma plimb cu un fel de scutter, sa mananc paste, sa-mi fac cativa prieteni. Sa mananc inghetata. Sa cant, asa, pe nepregatite. Sa uit ce-am visat noaptea trecuta. De unde stii?
- Nu stiu, dar ceva din povestea asta imi e cunoscut si mie.
- Si tu ai vrut sa calatoresti?
- Si am facut-o.
- Si esti intreg.
- Mai intreg decat crezi.
- Nu e nimic rau in asta, nu? Am... atat de mult timp la dispozitie si atat de multe optiuni. De ce sa nu incerc macar cateva?
- Asa e, locul asta are multe pentru tine, doar sa nu uiti că... niciun loc nu poate sa rezolve toate problemele.
- Stiu, stiu deja. Acum, nu vreau sa fiu niciunde altundeva.
M-am trezit a doua zi dimineata, pe la noua. Cocosii se bateau din nou in fata geamului. Dar de data asta nu m-am mai speriat. Atunci am vazut ca nu era de fapt o bataie, ci un dans. Nu era de fapt o moarte, ci o intalnire intre prieteni. Si tot ce discutasem cu o seara inainte era la fel de viu in mine si acum. Am tras draperiile, sa intre si mai multa lumina si am privit in fata. Nu stiu daca aveam sau nu telefon in camera sau daca ma astepta cineva la parter. Parca nu mai era nevoie. In timpul plimbarilor prin oras, vedeam tot felul de lucruri care imi erau extrem de familiare. Dar nu spuneam nimic, indiferent ce-as fi vazut.
M-am trezit asa cateva saptamani la rand. Oricat de greu ar fi de crezut, nu stiu cine platea pentru camera mea, de unde primeam mancare in fiecare zi si nici nu uitasem ideea asta ca am voie sa vad mai mult din toate cele ce exista.
E o betie? E o poveste in mintea cuiva? Apoi mi-am zis ca eu am pregatit toate astea, in viata de dinainte de asta. Le-am pregătit neglijent. Nu era nevoie să fie totul perfect. O piesă de Arensky. O omletă cu brânză. Un prieten. O călătorie cu barca.
- Dar ce, ai fi avut nevoie de altceva?
- Nu, nu cred.
- Nici eu.
Apoi numărăm împreună douzeci și două de mii patru sute șaptezeci și nouă de nori. Și suntem prinși într-o poveste scurtă cu pui de pisică. Ba nu, de dinozaur. Ba nu, pui de tigru. Și călătorim pe un covor fermecat spre Beiruit. Aici e pace. A fost dintotdeauna. Mirosurile sunt noi, dar, cumva, le cunoaștem. Nu e nevoie de mari pregătiri ca să te întâlnești cu o minune atât de mare. Care stă în brațele tale și pe pieptul tău și râde. Toate lucrurile care sunt grele azi, vor fi aproape uitate în câțiva ani. Toate lucrurile frumoase de azi vor fi și ele amintiri, dar ni le vom aduce aminte.
- Timpul nu există. Dar, în același timp, nu ai tot timpul la dispoziție. Grăbește-te, dar odihnește-te în același timp.
Până să-mi dau seama ce se întâmplă, a cules tot câmpul și-a făcut din el coronițe pentru toți oamenii.
12
Every human being being just a human being. Stop. We are seeing things that no one else is here to see. Sometimes me is 13 other people telling me a story about a flower and a rat electric shocked. Stop. While all the summer wants to stay, all the others want to play with the purest water in the oceans. Stop. I would be so glad to meet me. I would be so glad to act some more. On a stage as big as this one with some eyes as blue as mine. And... stop.
De fiecare dată când, în gând, pe rând, un om greșește
Oprește la benzinăria din oraș
Acolo vom sări și vom vedea cum e să fii deschis
Cu tot cu inimă iar tu
În august o să vii să vezi, să ne așezi
Și să alergi cu tot ce mai e viu
Într-o zi o să pricep. Într-o zi o să m-opresc. Într-o zi vom crește amândoi. Tu la fel de roșie și strălucitoare, dar singură. Timpul trece. Așa încât n-o să poți îndesa într-o singură vorbă cum mor oamenii, cum se-nchid animale în așa zise grădini pentru divertisment, cum apune luna. Cum apar cerbii și corbii și astrele. Sau despre când ai plecat cu barca pe mare și te-ai întors cu cele mai bune dovezi. Știu. Ceasul bate într-o singură direcție. Hai să facem altul. Sau să uităm. Și să călătorească fiecare separat. Spre tot felul de orașe din estul Europei.
Creștem crezând că noi ne construim lumea. Că noi ne facem pe noi așa cum suntem. Că eliminăm tot ce nu e de noi. Și suntem în control. Când colo, 13 generații stau înăuntrul spinării mele și-mi dau gesturi, gânduri, vorbe și frici. Îmi dau poate și blândețe și o minte iute și căldură în fiecare lună din an. E, cumva, eliberator.
Într-un cuptor mare facem mâncare pentru mai mulți oameni. Totul într-o liniște perfectă. Lumina cade frumos peste toate obiectele din casă. Frunze de toamnă se văd înăuntru peste rafturile de cărți și masa de lucru. Sunt una cu mine. Ăsta e un joc de șah pe care abia l-am inventat. Nu ai voie să muți nicio piesă. Și nu se folosește ceasul pentru mutări. Închid ochii. Pe o stradă liniștită oamenii au oglinzi rotunde la ferestre și antene parabolice. Și undițe, să prindă ceva. Femei în vârstă își pun șezlonguri în fața blocului și discută ca și cum viața e încă a lor. Pentru că e.
Toți vrem să câștigăm un premiu uriaș măcar o dată. Să dezertăm măcar o dată. Să pictăm bolta unei biserici. Să punem muzică la un radio la două dimineața. Să trecem dunărea. Să stăm în fața farurilor fără frică.
- Dacă cineva are o altă idee, ascult.
- Nu pot, ok?
- Ba poți, apucă-l de mâini, numărăm până la șapte, apoi...
Și s-a auzit un pleosc mare și nu mai știm cine pe cine-a aruncat, cine pe cine-a legănat și cum am ajuns în paturile noastre.
11
There's a giraffe going through the woods, wanting to drink a limonade. On her way, he meets other animals who try to teach her all kinds of things.
There's a giraffe going through the woods
freely
not wanting to solve or achieve anything
i didn't had no imaginary friend
no time to grief or find a new home for us all
limit to your only
only cut real diamonds
and sip patiently while planes are dancing over the sky
with no visible spectators
or other incentives
De câte ori îți pui ceva în minte, vezi doar destinația. Habar n-ai ce te așteaptă pe drum. Ajungi la capăt într-o dubiță albă, goală, fără scaune. Lovit de pereți și amețit. Nu mai vrei să găsești nimic. Și e bine.
Cine cântă în centrul orașului astăzi? Câți îngeri își iau zborul? Cumpărăm brățări de la o tarabă, apoi murim de frică. Lângă tine e o fată pe care o placi tare. Dar nu poți spune nimic. Ea pleacă, iar tu te uiți după ea timp de vreo oră. Fiecare e idiot în felul lui. I don't care about your gold and guns. About your studio in the mountains. I just wanna paint and will do so. Only when it rains. So God can also join the event.
Oamenii continuă să caute. Nu e nimic de găsit. Scoateți toate instrumentele de la conservator pe străzi și cântați. Atâta e. Pentru o vreme, nimeni nu mai împușcă pe nimeni, în niciun loc din lume. Știu, pare greu de crezut. Dar e liniște. Oamenii fac băi în apropierea cascadelor și gătesc împreună. Motanii dorm.
10.4
În Rio toamna începe în luna martie. Râurile se umplu imediat. În fiecare an mor câțiva oameni din cauza asta. Crăciunul are loc în mijlocul verii. Sute de moși Crăciuni sunt îmbrăcați exactly like the original și le e super cald. De revelion, tot vara, oamenii se adună pe plajă. 2000 de oameni, toți îmbrăcați în alb. Lasă acolo tot ce nu le mai folosește și se pregătesc pentru încă o tură de viață.
- La anul n-o să mă mai găsești aici, pe plajă
- Ba da, vin chiar eu să te iau
- E prea mult pentru mine. Totul e prea mult.
- Ai auzit că în Europa they just do fireworks?
- Fireworks and that's it?
- Yes
- New year's eve in Europe sucks
- O să-ți găsești tu puterea undeva. Într-o floare. În râsul cuiva. Rămân și eu aproape.
- În Londra vor soare, aici vrem să plouă. Ce ciudat.
- Nu-ți bate capul cu asta. Vrei să mâncăm ceva?
- Ai bani?
- Am
Nu poți să vezi ceea ce nu poți să vezi. Un băiat de vârsta mea își construiește arcuri și săgeți și trage în cine poate, râzând victoria.
- Tu cine mai ești?
- Dar tu?
- Dar tu?
Și trage. Și nimeni nu pățește nimic. Oricât ar fi de greu de crezut, semănăm unii cu alții. Ochii ăștia au fost cândva și ochii mei. Mâinile astea au furat și ele. Și coastele astea s-au ascuns. S-au dus cel mai sus, să inspire aer tare. Și să-i vadă pe toți cum se-ascund sau ară pământul.
Și când asta o să devină plictisitor și n-o să mai știi să înoți sau să visezi, să vii la mine. Dar nu m-am dus. Ce era să-i fi zis? Nu mai am soluții? Nu pot de unul singur? Știa. Așa c-a venit el, mi-a întins un scaun și o bucată de pâine. Am tăcut. A scos muzicuța. Am cântat. Mi-a arătat durerea, am tăcut. A umplut două pahare, am cântat. A ucis, a ascuns și s-a rugat, apoi am tăcut împreună.
- Eu sunt împăratul oamenilor
- Oamenii nu pricep nimic
- Oamenii nu pricep nimic
- Oamenii nu pricep nimic
- Oamenii nu pricep nimic
- Nu fi atât de sigur
La două se deschid parcurile de distracții. Și nunțile fără mire. Și sufletele se deschid cât să ia o gură de vin. Atunci să vezi reveniri și revelații și plecări neașteptate cu circul. Totul e să nu te miști brusc și să nu crezi că știi cum se face. Apoi, ia o lanternă și descoperă pas cu pas.
10.3
Vorbeam cu foarte mulți oameni în perioada aia. Băieți, fete. Asta era marea chestie. Să cunoști oameni. Să-ți faci prieteni. Chiar dacă nu-i știam efectiv și nu ne vedeam niciodată, cred că știam mai multe despre ei decât știau părinții lor. De fapt, sunt sigur de asta. Aveam conturi pe deviantart, voiam să fim artiști. Ăsta era un alt lucru care ne aducea împreună. Și ascultam muzică mișto. Totuși, fiecare în cochilia lui și destul de deconectați. De sine, de ceilalți. Multe vieți poți trăi într-o singură viață.
Într-un oraș aproape ca ăsta, un băiat de 14 ani se închide în cameră cu lunile. Își face o lume numai a lui. În care e puternic și curajos. E altfel. Părinții sunt îngrijoranți, iar la școală se întâmplă multe. E umilit de mai multe ori. Și lumile astea două nu se mai leagă.
Un tânăr de 20 și ceva are o relație pe internet cu o fată de 15. Ea se plânge că părinții ei nu o iubesc și nu o lasă să facă nimic. El îi propune fetei să-și omoare ambii părinți. Ea o face. O omoară doar pe mamă. Băiatul de 20 ajunge la închisoare pentru instigare la crimă și complicitate.
Undeva departe, un bărbat prinde un fluture de aripi în cel mai blând mod fără să-l rănească.
Doi puști, el și ea, încearcă să definitiveze mașina timpului. Vor să se întoarcă undeva. Și cineva să-și ceară iertare. Au câteva călătorii de făcut. Nu știm dacă vor reuși. Dar au toate șansele. Viața e oriunde-n altă parte dar nu aici. Viața. Până să rostești e alta și tu ești altul.
Toți vrem să construim câte ceva. Sau să distrugem. Un magazin. O viață. Un coș cu fructe. O adunare spontană. Relații cu cei care nu pricep că adevărul nostru face toți banii.
Dacă ai avea un pistol lipit de tâmple, nu s-ar schimba nimic. Nu pe bune. Oricâte suferințe și tot nu pricepi. Dup-aia cauți ajutor, dar nu-l vrei. Cum le pot duce oamenii pe toate?
Eu, sunt tropicul racului. Sunt deznădejdea. Soneria. Pauza cea mai lungă. O cină cu toți oamenii. Un film făcut din cadre largi, care ar liniști pe oricine. Sunt elefantul rămas singur și elefantul salvat de la moarte. Sunt eu atunci, eu mâine. Sunt o orchestră de oameni obosiți. Sunt odihna și contrastele. Tu cine ești? Hai să facem drumul ăsta pe jos, împreună. Și să ne oprim ori de câte ori găsim un câmp de floarea soarelui, un om ca noi, un apus. Un cal troian.
Dacă te întâlnești cu mine, să nu-mi spui cum să ies din asta. Sau că viața mea e în pericol. Sau că există o altă cale. Lasă ploaia să ne acopere. Lasă răspunsurile pe marginea drumului. Promit că n-o să mă supăr și n-o să vreau mai mult. Pregătește camioneta. Plecăm într-o zi ca asta. Dar ne vom întoarce cu coșurile pline. Și vom știi mai multe decât știm. Dar nu vom vorbi despre asta.
într-un cazino
într-un marsupiu se întâmplă viața
ticăie turbat
liniile de tren sunt desenate mereu altfel de un puști cu pistrui care nu vrea să știe ce e viața
viața nu e nimic
lumea nu e fixă
așa că n-o voi fixa eu cu mâinile
Turul Pământului în 30 de zile. Legat de ochi. Ars. Rinocerul își caută mama. Pe lună ne așezăm și stăm în liniște. Poate unii dintre oameni vor să doarmă. Scoate binoclul și privește vis a vis. Te vezi tot pe tine, în alte forme. Căutând, deși totul e deja aici. Astronom. Asiduu. Truism? Apoi lingura se-ndoaie. Și ajungi într-o cameră în care oameni se luptă, fără să se rănească. Toate cresc. Cineva curăță cojile de gutui din curtea asta și ne dă câte-un nume.
Sunt singur.
Sunt aici să învăț să număr.
Am o mașină cu care să plecăm să-ți găsim bunicii
Inelul pe mâna stângă. Regretul pe celelalte mâini. Nu-mi pasă de formă. De tine știu decât că editezi cărți și știi istorii despre om. E bine așa. Lupta. Lungul nasului. Joaca. Etica. Unde vrei să ajungem de data asta? În cizmele mele noi. E moale pământul. La fel și promisiunile. Propoziții scurte. Scurte. Care spun exact ceea ce tu nu vrei să spui. Avem o roată de rezervă. Conserve. Și rezerve de aer. Bani cât să trecem o graniță. Din tablouri ne privește tatăl lui Petru. Înțelege. Și nu se opune.
10.2
Eram vreo 10 toți. Fiecare avea câte-o problemă. Cred că asta ne aducea împreună.
Într-o seară mi s-a pus un nod în gât. Mi-am dat seama că toate astea n-or să țină for ever. C-o să se spargă gașca. Oricum, deja începusem să-i înțep cu niște chestii.
- Bine că faceți voi aceleași lucruri de fiecare dată.
- Bine că asculți tu rock-alternativ.
- Bine că beți voi bere.
- Bine că bei tu suc de mere.
Din afară, nu pare cine știe ce. Dar cred că toți știam c-o să se ducă. De fapt, cred că fusese premeditat. Au mai ieșit câțiva din grup în felul ăsta. Multă vreme n-am înțeles. Am luat-o personal. Acum pricep. E atât cât e. Aia e. Eu oricum voiam să cânt, iar ei cam făceau mișto de asta. La fel ca tata. Am mai avut noi pe cineva cu noi. Amenința c-o să plece din țară să trăiască în tot felul de locuri. Am cam luat-o la mișto. Nu urât, mai subtil. Dar sigur a durut-o ca asta să vină de la noi. Și-a și plecat, până la urmă, destul de repede.
10.1
De la radio se auzeau spoturi publicitare și muzică din anii 2000. Doamnelor și domnilor, e cu 2 minute trecut de ora 9 și azi se va întâmpla o minune. Eclipsa fusese anul trecut. Ce putea să mai fie acum? Poate să fi plecat toți în America. Asta voiam. Deși nu știam nimic despre America.
Când se țineau petreceri pe acoperișul blocului, mâncam mici și beam câte ceva, era de fiecare dată cineva care avea ceva de reproșat. Băieții mă chemau de fiecare dată și pe mine. Nu știu de ce. Eram un pic altfel. Mie-mi plăcea să scriu și îmi plăcea mult muzica. Într-o zi, cineva a amenințat că se-aruncă. Dar nu era nimic serios. Serios. Cred. Adică sper că nu era nimic serios. Totul a durat foarte puțin. Asta se întâmpla doar duminica.
Când am văzut pentru prima dată 100 de dolari m-am blocat cu un zâmbet tâmpit pe față. Am zis, da, asta e, frate, de-acum viața asta chiar are sens. După am înțeles că ăia 100 de dolari nu erau 100 de dolari pe bune. Îi scosese la imprimantă Andrei de la 4. Și că, oricum, n-ar fi ajuns nici măcar pentru biletele de avion.
Așa că ne gândisem să deschidem un chioșc aici, în cartier.
- Nu, un bar.
- Un restaurant,
- Un hotel, că ne-am săturat să stăm în cutiile astea de beton din care, de cele mai multe ori, nu se auzea nimic.
Las Brujas. Nu era cine știe ce. Dar ne plictisisem de vândut telefoane furate și, sincer, deja ne era cam frică. Era un cerc atât de mic că telefoanele ajungeau la cei de la care le furasem. Bineînțeles, contra-cost. Bine, eu nu făceam efectiv toate astea. Dar eram acolo.
Fetele... fetele nu stăteau cu noi. Aveau lumea lor. Nu cred că le lipseam. Până la urmă, ce să le fi dat noi, telefoane furate și cauciucuri de la mașinile din cartier? Bine, eu nu făceam asta. De multe ori, până dimineața, puneam cauciucurile înapoi la mașini. Ne-am dat seama repede că nu de bani aveam noi nevoie. Voiam să simțim cum ne bate inima de patru ori mai tare, să ne distăm un pic. Timpul trecea foarte repede.
Vrabie și Praștie erau băieții noi. Nu știam nimic despre ei. Nici ei nu cred că știau nimic despre ei. Cred că n-aveau părinți. Nici nu știai dacă vor să te ia la bătaie sau să-ți recite ceva. În primele zile a fost ciudat rău. Bănuim c-ar fi venit din Italia. Dar nu puneam întrebări.
Lui Vrabie îi plăcea una dintre fete. Părea în lumea ei și cred că visa la băieți mult mai șmecheri decât noi. Așa că într-o zi, vrabie a furat o locomotivă. O locomotivă de tren. Ne-a chemat și pe noi, dar cumva, nu știu cum, era și fata asta acolo. Mai rău a fost când unul dintre noi a avut nevoie de prim-ajutor. Asta a început să țipe și să plângă.
- Vreau să plec acasă.
- Unde să pleci, mă, nu vezi cum e ăsta? Tre' să-l ajutăm.
N-am mai mers la niciun doctor. Cumva și-a revenit în drum spre casă. Dar vreo două-trei luni n-am mai vorbit despre asta. Ceea ce-mi zice mie c-a fost destul de nașpa. Totuși, nimeni nu zicea: băi, e prea mult, ceva nu miroase-a bine.
Liviu se trezea speriat în fiecare dimineață. Știam asta de la fratele lui. Care n-avea voie să spună nimănui. Se trezea așa deja de câteva săptămâni. Visa ceva ciudat. Uneori mă întrebam dacă nu suntem de fapt în capul lui Liviu și el ne visează pe toți, așa praf-fericiți cum eram. Am auzit că dacă ai un vis din ăsta din care nu-nțelegi nimic sau care tot revine, tre' să te uiți după chestia cea mai cuudată din visul ăla.
când păsările se întorc acasă
când oamenii rămân în cuib
un soare se tot modelează peste rând
nu vrem să fim altcineva
nouă ne place-așa în sărăcie
fără nimic la noi
fugim mult mai ușor și-apoi
iar țipete de bucurie
în orașul ăsta căruia putem să-i dăm un alt nume în fiecare zi
Dar nu ne puneam întrebări. Când se făcea seară, se făcea seară. Când era soare, era soare. Uneori nu mâncam nimic. Alteori ne luam pui prăjit din apropiere și băgam în noi, mamă-mamă.
9
Într-un oraș exact ca ăsta, un bătrân chinez vinde tot felul de obiecte mici, pe care oamenii și le pot dărui unii altora. Mănâncă noodleși, vorbește puțin și zâmbește de fiecare în fiecare dimineață. Oamenii din cartier nu știu mai nimic despre el.
Două străzi mai încolo, un bărbat tânăr vinde măști venețiene, măști steam punk, măști de toate mărimile.
Un băiat de opt ani înalță felinare peste blocurile din care nu se aude nimic.
Cineva crede că Dumnezeu e cel mai mare DJ. Altcineva, crede că Dumnezeu e răspunzător pentru răul din lume. Altul, pentru binele de peste tot. Fiecare își croiește lumea cum poate. Realitatea nu mai interesează pe nimeni. Hainele stau la uscat deasupra curților, la balcoane.
Un tânăr de vârsta mea vrea să schimbe lumea. Mai adânc, vrea doar să se simtă acceptat și iubit.
Altul uită de sine.
Se spune că în timpul nopții, un înger coboară în oraș. Îi privește pe toți pe rând, cu răbdare. Inclusiv pe mine. Căutând lumi noi în cabinele telefonice decolorate. Nu am nimic să-i spun și el știe. Vine de fiecare dată la timp, mă privește, apoi scoate pești dintr-o sticlă mare. După asta își scufundă el capul înăuntru, în locul lor. Câteva clopote bat pe sărite.
Changing the world, one word at a time. Pausing war, trowing one gun at a time at the biggest trash pile we know.
Arunc o monedă. Ghicesc de fiecare dată. Dacă aș putea să văd prin pereți, m-aș uita întâi la mine. Apoi la toate amintirile cu care nu mai am ce să fac.
Joc table cu turcul din cartier despre care am scris mai multe poezii. Încă avem apă caldă la robinet și pâine proaspătă. Doamna de la aprozarul de lângă noi ne dă fructe gratis. Dac-ar fi să plec într-o excursie îndelungată, aș anunța totuși pe cineva.
Cânt la trompetă. Toți oamenii pe o rază de 500 de metri se adună să mă asculte. Pentru 30 de minute, nu mai am gânduri, nici întrebări.
Am visat că vânam cel mai frumos cerb din pădurea asta. El mă privea înțelegător, fără să fugă. Săgețile treceau prin pielea lui și nu lăsau nicio rană. Dar pe mine mă durea tot mai tare.
Sunt atât de fericit în nefericirea mea. Cred că și eu sunt om. O ceață frumoasă îmbracă strada asta. Copiii nu mai vor să fie înțeleși. Au jocurile lor și părinți care nu se iau în serios. Într-o zi o să găsesc aici, la capătul străzii, o panteră. O să ne împrietenim. O să doarmă pe patul meu de catifea și-o să-mi povestească despre o nuntă cu șampanie și flori, la care sunt și eu prezent.
Port ceas doar atunci când trebuie să fac rău cuiva. Dar cum asta nu se mai întâmplă, intuiesc momentul zilei. Scriu. Nu șterg aproape niciodată. Pictez în secret. Într-un pod imens locuiesc o pisică și un gâscan. Pun lumea la cale în liniște. Mama băiatului de la parter citește Murakami și râde mult. Niciodată un om nu va rămâne prea mult în mijlocul cercului. Sunt atâtea alte lucruri de desfăcut.
Medităm toți împreună. Cincizeci și ceva de oameni. Apoi privim soarele care se scurge peste picturi și adormim pe o muzică experimentală a nu știm cui. În vise nu ni se revelează nimic. Dar dimineața, avem toți inima deschisă și știm. Cum cresc florile. Unde călătoresc stelele. Și cine a ridicat ultima piramidă sau cine lucrează la un balon de aer cald cu totul nou.
Cer-cer-cerber. Cerul. Sprâncenele. Tot ce poți să-ți imaginezi. O ceașcă de ceai. O grădină botanică. Alimente proaspete. Din ce în ce mai multă ploaie pentru agricultori.
8
Drum Liverpool - Roma, 9 euro, dus-întors.
Umbrele și piane puse unele peste altele. 9 euro.
O masă extrem de bogată, cu complimente și cuvinte în altă limbă, 9 euro.
Dacă ar trebui să construiești un turn foarte înalt în 2 zile, cu ce ai începe? De câți oameni ai nevoie ca să te bucuri pe bune? Câte sticle de vin pentru soldați? Deși mergeam mult pe jos pe vremea aia, deși nu cunoscusem pe nimeni, era ceva familiar în aerul din oraș. Felinarele. Păsările. Pisicile fără casă. Bătrânele care vând flori în piață și zâmbesc larg. Nu știu dacă poate explica cineva magia asta. Când ai totul și nu știi că ai totul. Aerul intră și iese din plămâni în voia lui. Un pictor cu mâini sensibile reface lumea fără ca nimeni să știe. Și lumea lui e vie. Și copacii sunt înfloriți. Chiar și acolo, unii oameni au ce mânca, alții nu. Atunci a înțeles că avem suficient. Și că nu există o variantă mai bună decât asta. A plecat la pescuit pentru câteva zile. Nimeni nu știe dacă s-a întors cu ceva. În sacoșele lui zornăiau acordeoane, păsări vii și tot felul de cadouri pe care să le dăm oamenilor pe care îi întâlnim, dar nu-i cunoaștem.
- Carnavalul animalelor. Doamnelor și domnilor. Vă prezentăm un act de circ nemaivăzut. Astăzi. Numai aici. Apoi leul cască și mergem toți să bem ceva vis a vis.
- Am avut o copilărie nefericită. Un câmp de floarea soarelui. Un iaz plin. O muzicuță. O urmă de speranță. Le-am pus pe toate într-o pălărie și m-am lăsat nevăzut.
Jazz-ul era deja o amintire când am ajuns să locuim împreună într-un pod cam cât ăsta. Să aprindem lumânări. Să aducem flori din grădinile din apropiere și să despărțim în silabe poemele pe care le scriam în timpul nopții.
E atât de multă frumusețe pe lume. Și micile orchestre respiră fără să plece de pe locul lor. Când cursele de cai vor fi interzise și nu vei mai avea voie să-l părăsești pe cel pe care îl iubești, atunci să te oprești într-o cabină telefonică. Fisele vor curge fără oprire și vei putea să vezi ce contează pentru tine cu adevărat.
7
Unii pariază stupid la curse de cai, alții caută garanții. Garanții. Garanții. Certitudini. O să fie bine. E bine. Totul se întâmplă ușor, exact așa cum ai tu nevoie. Fără obstacole, fără blocat în lift, fără țipete. Când l-am găsit, am crezut că tot drumul meu de-acolo înainte o să fie lin și ușor. Sit back and relax. Și chiar dacă știi că e nerealist, vrei să mai stai un pic acolo.
Cauți răspunsuri. Când cineva îți spune ce intuiai și tu, înghiți fericit. Are tot sensul din lume. Când altcineva îți dă metoda de care fugi, cauți altă părere și altă părere. Și nemulțumirea ta crește o dată cu asta.
Ai pește, ai mânca pizza. Ai pizza, ai mânca înghețată. Ai înghețată, ai mânca indian. Ai prins ideea. Atât de aproape și totuși atât de departe. Ca la orele de filosofie când aproape plângeai la Cioran, aproape pricepeai ce e cu tine și cu restul oamenilor. Cu trezitul devreme. Cu programul ăsta absurd, pentru că ”trebuia” să fii educat.
Și totuși, în toate scenariile astea în care dai vina pe câte cineva, iar și iar, uiți o chestie. În toate poveștile astea ești tu. Tu. Tu. Tu. Tu nemulțumit. Tu aproape de finish. Tu deznădăjduit. Tu trist. Tu rotind frustrările ca într-o loterie zgomotoasă. Ești tu. Și nu știi ce să faci. Unde duc toate astea? Și de ce sunt toți nedrepți cu mine?
Dup-aia pricepi că tu le fabrici pe toate-n capul tău. Că oamenii sunt și ei ocupați cu ale lor și la fel de speriați ca tine. N-au timp să te judece pe cât ai vrea tu. Nici să ajute. Nici să uite. Adormi și se face rapid dimineață. Uiți revelațiile se scurg ca atunci când tragi apa.
Nu căuta să pricepi sau să tragi o linie. Rspiri, ai apă caldă, mergi pe stradă fără să-ți fie frică că s-ar putea s-o pățești.
Răspunsurile nu vin atunci când vrei tu. Vin atunci când vor ele. Unde eram? Așa. La pariuri și curse de cai. Siguranța asta pe care o cauți tu, nu există. Viața n-are păreri. N-are culori fixe. Nu are planuri. Nu-i pasă dacă tu o faci sau nu. Tu ești singurul care le face și le desface.
Siguranța asta pe care o cauți tu, nu există. Am mai zis asta? Sigur, e mai bine-ntr-un apartament de 3 camere, decât într-o garsonieră. E mai bine să nu fi singur. E mai bine să ai niște bani puși deoparte. Știi povestea aia cu-mpăratul însoțitorul lui la vânătoare?
”Un rege se duce mereu la vânatoare cu înteleptul sau, pe care îl consulta de câte ori avea o dilema. Într-o zi regele se raneste la un deget, asa ca îl întreaba pe întelept: “E bine ca m-am ranit sau e rau?”. “S-ar putea sa fie bine, s-ar putea sa nu fie bine”, îi raspunde înteleptul senin. Mai trece un timp, rana se face tot mai mare. Regele îl întreaba iarasi pe întelept: “E bine daca rana-i mai mare sau e rau”... Înteleptul iarasi îi spune: “Se poate sa fie bine, se poate sa fie rau”. Degetul regelui se infecteaza si apoi îi este taiat.
Atunci regele se înfurie, crezând ca înteleptul nu stie nimic si îl duce la închisoare. Într-un târziu, regele pleaca iarasi la vânatoare si se întâlneste cu un grup de canibali, care îl sechestreaza pentru ospatul lor obisnuit. Numai ca ritualul de sacrificare presupunea ca omul care urma sa fie mâncat, sa fie întreg, sa nu-i lipseasca nimic din corp. Degetul taiat al regelui i-a împresionat pe canibali în mod neplacut; regele nu era bun pentru ospat, asa ca i-au dat drumul.
Atunci regele s-a dus la întelept, l-a scos din închisoare si i-a spus: “Acum am înteles ce-mi spuneai, te rog sa ma ierti pentru ca te-am bagat la închisoare. Daca n-aveam degetul taiat, canibalii m-ar fi mâncat”. “Ah, n-ai pentru ce sa-ti ceri iertare”, riposteaza înteleptul. “Daca nu m-ai fi bagat la închisoare, eu as fi fost cu tine la vânatoare si canibalii m-ar fi mâncat pe mine.”
M-am trezit în dimineața aia complet gol. Nu mai știam cum mă cheamă, unde sunt, nu mai știam să vorbesc. Nu știam cum arată sarea, nu-mi mai aminteam ploaia, nu știam cum arată o pisică, un concert sau un pui la cuptor. Și era bine. După câteva ore am plecat să caut ceva de mâncare. Am găsit într-un tomberon niște resturi. Am găsit acolo și un ziar. Dar nu știam să citesc oricum. Am rătăcit așa. Apoi mi s-a rupt filmul. Red pill. Blue pill. Eram fără neliniști, fără obiective și nu cunoscusem încă nemulțumirea.
Îți dai seama. Gol. Ca o cană de ceai goală. Ca o cameră în care nu stă nimeni. Și nimic nu părea să ia locul acestui gol. Niciun gând. Nicio imagine. Și era bine. Am plecat cu-o barcă pe malul celălalt. Nu știu cum am reușit să folosesc vâslele. Și nici cât timp mi-a luat până acolo.
a tree sits in a bird
singing
flying over here
flying over there
admiring the violet skies
as no one other before
the tree knows how to enjoy all this
how the clap and laugh with his laud voice
he knows how to see through his branches
and not go for more
over the hills
over the tree’s forehead
over his tiny house
the sun cleans his garden dancing
everything goes by in a heartbeat
clocks became friends with people
people became friends with people
this madness and immense beauty
can be seen by almost anyone now
Acum pot să spun că atunci când am ajuns pregăteau un ospăț. Ceva mare. Erau multe lumini. Poate și muzică, însă nu se auzea nimic. Oamenii dansau, așa, pe liniște. Și vorbeau doar între ei. Ca și cum eu nu eram acolo.
Am murit? Când? Cum? Am reușit să-mi cer iertare de la toată lumea? Au plâns? Le-a părut rău? Știi tu. Întrebările obișnuite. Nu e de mirare că am vrut să fiu pe scenă. Cumva trebuia să atrag atenția. Numai că ăștia care atrag atenția, sfârșesc prost. Cam toți, nu?
The price to be paid
The skies that we fade
The rat in our plate
Singing
6
Nu e usor sa scrii non-fiction. Sa scrii despre tine exact asa cum a fost. Exact asa cum e. Sa te cureti. Sa lasi sa curga. Sa iasa pasarile din piept. Sa faci mima ca Jodo prin Paris, la Poarot. La arcade. Pe unde am mers si noi. Pe unde am zambit si noi. Cuvinte pe asfalt. Balti s.a.m.d.
Asa te pregatesti sa treci in viata cealalta. Sau poate doar te bucuri sa fii iubit. Fictiunea curge altfel. Ma simt in siguranta. Nu salvez pe nimeni. Gasesc clipuri cu o tipa care canta piese originale intr-o cada albastra. Blanari, 14. La galop. Si caii se-arunca de la etaj. Sunt intreg. Strig. Sar. Sorb. Trepte. Ma vezi, intreb infinitul. Te vad, raspunde. Aer curat. Alineat, linistit, plutonul canta.
5
Soarele ma fixeaza calm. Dimineata asta are rabdare cu mine. Imi amintesc de diminetile cu recunostinta. De dimineata cand am meditat prima data. De Cioran. De Soni. De timiditatea mea constanta. Noptile in care debitam poeme si ma imainam prieten cu Gellu Naum. Stelica inca ne canta pe amandoi. Ieri am aflat ca sunt povestitor. Azi adulmec timp. Sarpele isi manaca coada, lasa blana sa treaca. Cel mai mare copac din lume zambeste, iar la baza lui sunt mii de frunze rosii. Calugarii zambesc. O noua poeta-paseate in lume, pe varfuri si nu numai. Vanatori se convertesc zilnic in blandete. Cerbii si girafele mananca la restaurant. Imi cumpar o barca pentru calatoriile mele in 30 din capitalele lumii. Am invatat sa vaslesc la 5 ani. Am decis sa traiesc la 27. In cate feluri poti explica unui adolescent ca locul asta nu e ostil, ca linistea nu inseamna sa renunti, ca e nevoie de felul lor de a fi, de bunatate si stilouri ascutite. Ca exista solutii pentru orice?
4
Mult zgomot de fond. Barfa. Directionata in afara sau inauntru. Un ultim glont intrat pe trahee. Deftones - Change. Enigmatek. Enter the void. Am ramas fara haine. Vantul adie usor. Niciun foc sa arda pe nimeni. Nicio fosta in cabina telefonica. Nu sunt sigur de ceea ce vad sau nu vad. Peisajul se schimba la fiecare doua minute. O femeie foarte frumoasa, de vreo 40 de ani, incearca sa ma hipnotizeze. Where did you go? Ca sa pot dormi sub poduri. Toti exaltatii, emo kids-ii, activistii obositi, pui de balena deprimati dupa ce au fost salvati de la inec. Pedalez impreuna cu Gellu Naum. E tanar si toate pieile lui n-au cazut. Flori mari. Un trabant mare cat o limuzina. Dar pe ce poteca ne intoarcem acasa. Care acasa. Care poteca. Ceasurile curg. Ceaiul se termina. Onduleuri ovule vulve trenul de noapte. Pescarul nu vrea sa prinda. Vanatorul a inceput sa plece dimineata fara pusca, admira natura, apoi se intoarce acasa. Repeat. Imponderabilitate. Ochiul de dupa care vede sau caruia i se pare sau toate bilele intr-o singura gaura. Tiran. Tir. Trec peste.
Less is more. Innul adunatilor. Roman-tik. Intr-o singura mana. Alunecam inauntru. Acolo unde nu exista nume, adrese, memorie. Nu iti cer sa intelegi. Simte. Uite-te inspre cer. Pe bune. Ridica ochii din carte. Mai stai un pic cu privirea sus. Viata. Asa arata. Stai cu ea.
3
Ma nascusem la 7 luni. Cu capul tuguiat, mov, 1.3 kg de viata. Asistentele suierau in fiecare zi: "moare", "nu moare", "moare", "nu moare". Si n-am murit. Dup-aia au urmat multe operatii si luni de zile, ani "petrecuti" in spital, cu mama. Acolo era un kinetoterapeut, Dan. Eram prieteni. In timpul exercitiilor, destul de chinuitoare, vorbeam despre computere, viitor si ce ma mai pasiona pe vremea aia. Relaxat, glumet, constant, cool, ferm la nevoie, ma insotea deloc grav pe drumul recuperarii. Am cunoscut acolo multi copii bolnavi, fete frumoase, mame indurerate si nebuni in halate. Un peisaj care, probabil, nu se va dezlipi de mine si pe care nici nu tin sa-l abandonez.Un peisaj destul de asemanator cu carnavalescul lui Pintilie. Saptamani la pescuit.
Apoi scoala, unde ma straduiam sa le stiu pe toate, dar intr-o maniera relaxata. Multa munca cu si pentru mine. Timiditate. Anii, iernile, zburau si eu ramasesem cumva in lumea mea.
In liceu am descoperit poezia douamiista. A,deci se poate si-asa? Adica sa spui efectiv niste lucruri, asa, dintr-o data, ca si cum ai vorbi? Apoi Ionesco, teatrul radiofonic, pe neasteptate si pe repede-inainte scoala de teatru, unde a fost cand rai, cand furie continua, dar unde am crescut, totusi, un pic. Nopti de "rock n roll" si bere proasta, fere putine, cumva apartineam.
Dupa facultatea de teatru, ca probabil toti revoltatii, voiam sa fac regie. M-am lasat convins sa aman. Depresie, din nou frustrare. Adictie, vinovatie, frustrare, senzatia ca unele probleme nu se vor rezolva niciodata.
Apoi, incet inoculata ideea ca acum, ca adult, ar trebui sa fac ceva serios, a se citi, nu porcarii artistice. Asta ma durea, dar nu vedeam vreo iesire. Iar ideea asta ca nu stiu ce sa fac cu mine revenea periodic, parca tot mai puternic, asemeni unui calau incantat si nerabdator. Nihilismul incepea sa para expirat si nefolositor, in intelectualitate nu ma regasisem nicicand, iluminarea nu ma maininteresa, iar ultima supapa, rebeliunea, nu venea nici ea comandata. Compuneam parca impus, iar pentru film nu mai aveam nicio idee. Firul rosu al furiei era acolo. Facusem multe din chestiile la care visam, iar asta imi dadea putin curaj. Dar ma simteam ca un tigru care-si pierde vremea potrivindu-si botul in bolul pisicii.
Constat ca placerea cea mai mare nu e atunci cand scriu, ci cand ies pe usa si aud sau vad cate ceva noi. Cu ochii cascati, razand inauntru.
2
Nu vazusem arta aproape deloc in anul ala. Sau in ultimii ani. Cel putin nu ceea ce gasesti prin muzee. Daca gaseam pe cineva cantand pe strada, ma opream de fiecare data.
Aici fiecare are rostul lui. Mama face mereu treaba in casa. Asa nimic nu poate sa se dezbine. Eu, scriu cateva cuvinte intors in liniste. Plictisit de confuzii, concepte si ascunzatori metafizice, autobiografia pare inca ceva curat.
Fara muzee, fara evenimente oficiale, desi acolo as fi cunoscut sigur pe cate cineva. Priveam natura cu orele si zambeam fara motiv. Nu cautam intalnirile oficiale nici cand cream foarte mult. Acum, citind si citind, imi dau seama ca trebuie sa ma intorc pe corabia asta si sa scriu. Fara sa ma gandesc la nimic. Zeci de flash-uri cu oameni pe care nu i-am intalnit, apoi ma linistesc si contemplu mai departe stiind ca in afara de acum si aici, totul e o prefacatorie. Si ca indiferent cat am prelungii momentul, la capat, actorii vor veni, tinandu-se de maini la aplauze. Si nici macar acolo conflictul nu se termina, nu mereu. Dar uneori, sub indrumarea potrivita, mastile se dau jos si toti radem simplu, fara sa vrem nimic altceva decat e.
Saptamanile alea de practica la Targu Mures au fost groaznice. Nu stiu in gura carui peste intrasem si cate blocaje interioare se alergau inauntru. Ma imaginam sau cantand la pian sau dirijand entuziast.
Acum rasfoiesc amintindu-mi de tot felul de fete, unele cgiar magnifice. Oare si ele se gandesc la mine acum? Suntem aici in acelasi camp de rezonanta, acest oras invizibil nedelinitat de spatiu si timp si tristeti care dureaza?
Viata pare mai usoara ca niciodata. Avem timp sa facem tot felul de lucruri pentru suflet, sa contemplam, sa admiram, sa meditam. E un echilibru linistit, cerbii nu mai mor inainte de timp.
Ce rost au toate astea? Amintindu-mi, ma repar. Dar cititorul, unde e? Suntem amandoi aici, jucam impreuna jocul asta, fara ca nimeni sa castige sau sa piarda. Totul se deruleaza foarte incet.
Universul e o portocala portocalie pigmeu parfumat patruns inauntru cu talgerele lui mici mancand pamant de trei ori pe zi obraznic si nimeni n-o sa poata vreodata sa daca tu sari aici acum sa vada toti proletarii sau doar tu sau nici macar ca totul se contine pe sine cireada asta besmetica spectacolul in care iti dai seama ca a-i face pe ceilalti sa rada e mult mai pretios
O data ce termin de scris nu ma mai intereseaza. Aplic aceeasi cantitate de ignoranta pe care o aplic, pentru mine numai, majoritatii poetilor. Adica nu-mi bat capul. Cei care-mi plac par oeroare sistemica scurta, ca bataia din aripi intr-o dupa masa ca asta
Fete triste si baieti la fel plimbandu-se-n castel cauta
1
21 iunie 2019
Citesc una din cartile lui David Lynch. Nici nu stiu cate a scris, de fapt, sau daca a scris si altceva. Aflu rapid ca el facuse Mulholland Drive. Un film cel putin straniu. Twisted. Poate o capodopera. In fine. Altceva vreau sa zic. Citesc cartea asta cu "Pestele cel mare". Probabil am ales-o pentru ca si eu caut ceva. Din primele pagini isi aminteste ca atunci cand era copil se gandea ca o data cu viata de adult, sigur se va lasa de pictat, de "dat cu pensula", pentru a se apuca de ceva mai serios. Ceva mai serios. Sintagma asta imi zbarnaie undeva in corp.
- Ce inseamna ceva mai serios? Revino-ti. Trezeste-te. Cine stabileste ce e serios sau neserios? In raport cu ce?
Cu cateva minute in urma, barbatul care sta langa mine in autobuz spune:
- Ca pentru un om normal. Ca eu sunt un om normal.
Normal. Norma. Cu doar cateva zile in urma am terminat de citit și portocala mecanica, "skor-rapid". Ma intreb ce se vede acum pe "litofata" mea.
- Norma. Si viata? In fond, care e solutia?
- Poate, sa faci ce simti tu. Nu parintii, nu "gashkarii", nu oamenii care au alt drum decat al tau si care-si vad de viata.
- Hai sa simplificam, "fra". Imi e frica. Frica rau. Atat de frica incat ma blochez si ma infurii si tac si ma simt confuz si cer sfaturi si mare ameteala, "fra". Piesele par sa fie cam amestecate.
Muzica - pare ca imi impun sa compun si ma simt ca si cum as fi la norma.
Film - am filmat 2-3 chestii. Habar n-am incotro.
Cu desenul e bine, ma bucur de la un capat la altul, de la prima pata de culoare pana la asa zis ultima. Tot procesul ma face extrem de fericit.
Cu poezia si cu scrisul in general e extrem de lejer. Ma simt ca pestele-n apa, "fra".
Dar banii?
- Acum esti om mare. Sau asa pare. Statut? Cine esti tu? Cine le spui ca esti. Nu vrei sa fii respins. Atunci nu te mai respinge, "fra". Ai oricum suficienti bani fara sa misti un pai.
- Dar simt ca nu imi place nimic. Ma simt defect. Toti fac cate ceva. Iar eu. Eu chiar ar trebui sa ma trezesc. Ce rahat? Cine ma cred? Savoarea nihilismului asta de tot cacatu' care nu ajuta pe nimeni. Nici macar pe mine, "fra".
- Unde fugi? Parca purtai o pasare cu tine. Acum porti un cal salbatic. Care alearga-n voie prin tine. Invata sa te lasi dus. Si dus eram, "fra". Scriam fara sa ma gandesc la prea multe. Un timp. Dup-aia o groaza de lucruri se invarteau prin scafarlia mea cat un aeroport. Stiam ca nu stiu aproape nimic, dar parca nici nu-mi mai vine sa ma agat de neputinta, "fra". Cum arata pestele cel mare?
- Toti suntem la fel de fricosi si sensibili si frumosi si capabili si prosti, dar pestele asta n-ar scoate nicio vorba, "fra". Ar fi mega-tacut si s-ar uita cu ochii lui mari si poate ar simti totul instant.
- Respira. Inoata. Da din maini tot mai tare, dar cu bucurie. Sau poate pestele asta ar fi batranul cu plasa de fluturi din filmul lui Jodo, razand, razand, razand.
- Sunt pierdut, "fra". Habar n-am cine sunt. Si de ce toate astea se intorc si se intorc cu golgolgol in stomac.
- "Zoom back camera". Traieste. Nu stii cum?
- Si maestrul varsa din nou ceai fierbinte peste coaiele mele mari de paun. Si cad mii de masti de pe "litofata" mea si tot mai raman cateva.
- Pentru ca pana si iubirea, bunatatea, par tot concepte.
- Scutura-te. Le faci in felul tau. En guard. Lupta asta s-a terminat demult. Nici macar n-a avut loc.
- Am de multe ori senzatia ca viata e o chestie foarte frumoasa, "fra". Si-n momentul in care am spus asta, parca am pierdut deja ceva din ce se intampla. In fine, lucrurile stau fix asa cum stau, indiferent de gandurile astea, de tot felul de artificii de care ma agat. Oare ce imi scapa? Apoi imi dau seama ca si asta e un mod de a ma agata. Imi dau seama, "fra", ca daca nu ai sjmtit gemul asta de stare, adica genul asta de stare, poate sa para foarte "bezmetik" totul. Si e, un pic.
De cateva ori mi-am imaginat ca inauntrul meu ar fi un taur mare si puternic intr-un labirint din gard viu. Si s-ar zbate acolo grav zile si zile si ar plange noptile fara sa stie ca e destul de puternic incat sa treaca "skor-rapid" prin labirint, prin pereti, si sa iasa afara in 2-3, minute. Ce trip, "fra", iti dai seama? Cum ar fi ca tot, dar tot ce cauti tu sa fie fix sub nasul tau.
Si in timp ce scriu mai trag cu ochiul la o fata de vis-a-vis. Si fac cate-un piedestal kitchos pentru fiecare. Dar imi revin, "fra".
Mi-ar fi placut sa am povesti cu pistoale si baieti rai si fete rele si spray paralizant si nopti lipiye unele de altele si prietenii cosmice sau iesit din matrix.
