Radiografiez - părinți

Personaje

Copilul-narator

Scena 1 - Visul

Dacă aș afla mâine că tata a omorât pe cineva, nu m-ar mira deloc. De fapt, m-ar mira că nu s-a întâmplat mai devreme.

(-Ești doar gelos că tu nu ai povești în care să plângi după ai tăi)

(-Gelos, neacceptat, netalentat) 

E atât de multă furie și violență acolo încât mă întreb cum de n-a bubuit până acum. Sau poate s-a întâmplat și asta. Zi de zi câte-un pic, cu cine-apuca. Bârfe, minciuni, tonul ridicat - abuzul are multe forme. Și-apoi îmi caut adopost în relațiile cu alți bărbați care știu să admire.

Dar îmi e teamă să nu ajung exact la fel. Să nu fiu el. Pentru că, în fond...

(-Suntem ce iubim, nu așa zicea? Tu ce iubești?

- Eu iubesc muzica. Pe Vivaldi, pe orice fată cu simț poetic. Pe Rodica. Pe Marcel. Uneori pe mine. Și poezia îmi place. Și ea mă place pe mine. Îl iubesc pe marinar, cu vâslele lui calde (pe un ecran, slideshow rapid cu artiștii preferați, apoi cu oameni în suferință), în timp ce nimeni nu spune nimic. 

Poate fundal muzical, dar foarte atent ales, nu vreau să-i fur pe oameni)

Îmi place poezia pentru că-n poezii poți face ca totul să fie în siguranță. Cu o singură mișcare poți să aduci lângă tine marsupii, fete fermecate, trompete, oricâți prieteni ai nevoie și s-o țineți așa cu săptămânile

(Fragment bine ales din teatrul radiofonic, poate bucata din norzeatic cu curtea frunzelor aruncate la coș și micul prinț)

(„dar tu ești slab și rănești ce iubești, c-așa fac toți/ deci negi, renegi cine ești, c-așa fac toți”)

Sim-patic.

Și-mi fiecare după-masă mai moare o rață sălbatică, făcută bucăți de pușca tatei. Uneori se aude o împușcătură foarte puternică. Alteori e o liniște absolută. Și sute de îngeri în formă de rațe sălbatice se plimbă prin casă

(cântat sister morphine, varianta re-editată (pe două voci, poate cu pian)

După care ne trezim toți ca Lazăr și nu mai dăm vina pe nimeni

(vocea 2) Nici măcar pe noi

Frica de moarte face minuni

(vocea 2) Dar să vezi ce minuni face frică de viață. 

Într-o zi am ajuns la un șaman. Știam cuă unde apasă el, nu mai doare. M-a întrebat: unde doare? I-am spus: peste tot. 

(vocea 2) Într-o zi am ajuns la un șaman. Știam că unde apasă el, nu mai doare. M-a întrebat: unde doare? I-am spus: peste tot. 

Măcar aici să fim câte doi și să simțim la fel

(pe ecran, scena toaletei din enter the void + dacaarfi făcută live)

Atât putem. Sau poate mai putem. Ști și fluturi nemuritori. Facem musical.

Tata a omorât pe cineva. Pe mine. Dar întâi pe sine

fară mamă fără tată fără ei fără mamă fără tată fără ei fără camera de hotel

Bătaia se transmite. Și uria și furia. Și gloria închipuită. Ca o umbră

fără liniște. dar hai să facem un copil, poate așa trebuie. să avem grijă de el și după să-i spunem cât ne-am sacrificat și să-l controlăm așa cum. așa cum

Nu am niciun interes să spun mai multe. Memoria afectivă poate cât poate. Mai departe, mai vărsăm o carafă și petale de plastic

Am omorât pe cineva, dar întâi pe sine și m-am pierdut în poezii triste, cu iubiri la care nu ajungi. Așa se măsoară timiditatea și neputința. Scuze că nu v-am chemat la ceva mai vesel. Deocamdată n-am găsit bucuria

Întrebarea e totuși cum ieșim de-aici 

(secvență din trip)

Scena 2

- Hai, mă, s-au mai făcut astea. Și ce dacă ne doare? Cum o să schimbe asta ceva?

- Bine că ești tu alchimist

- Bine că... s-a mai făcut. 

- Păi, s-a mai făcut

- Păi, s-a mai făcut pentru că s-a mai trăit

(către cineva din public) Zi, mă, ai mai trăit? Vezi, a trăit

- Hai să ducem asta altundeva

- Ok

De exemplu: doi sinucigași la o margine de lume

- Poate vine Godot și ne scoate pe toți de-aici.

- De unde, din teatru?