"Săptămâna viitoare luni voi fi la Bucureşti. M-ar bucura un semn în cazul în care mesajul ajunge la tine; nu trebuie să mă fi iertat ca să faci asta. O să te mai sun eu."
"E duminică seara după cum bine ştii, iar eu n-am glumit absolut deloc. Nu glumesc niciodată când vine vorba de inima mea."
"O să trebuiască să-mi spui tu unde, când; nu cunosc atât de bine oraşul."
**
- Alo?
- Bună!
- Bună!
- La 3?!
- Lipscani e ok? E o casă veche... O s-o găseşti. Număru' 14. E o biserică aici, foarte-aproape! N-ai cum s-o ratezi!
- Bine-bine! Nu stau mult, să ştii!
- Nu trebuie, oricum o să vorbesc doar eu. O să mai fie cineva, te deranjează?!
- Nu?!
- Bine, te aştept!
B. Era deja acolo. Îi explicasem totul. Oricum, era tare curioasă, deşi i-am spus că nu se deosebeşte, probabil, cu aproape nimic faţă de ceilalţi oameni. Zâmbea, ca şi cum ar fi existat un amănunt pe care-l omisesem în mod intenţionat, dar pe care ea-l ştia foarte bine. Un soi de complice, sau aşa ceva.
- Fă-te frumos!, mi-a zis. Am râs amândoi.
- Mereu!, i-am zis, strângând bine periuţa de dinţi în mâna stângă.
- Mai repede, altfel aşa o să te găsească!
- Îmi stă bine!
- Şi încă nu te-ai apucat de gătit! Vino-aici! Aşa! Ţi-am spus! Gulerul e cel mai important! De ce nu ţi minte?
- De ce nu ţin?
- De ce?
- De ce?
Am râs din nou, cu şi mai multă poftă. Telefonul a sunat imediat după aceea.
- Am ajuns, cred..
- Ai ajuns, ai ajuns!
- Poftim?
- Zic, ai ajuns!
- De unde ştii?!
- Sigur ai ajuns, eşti om mare! Coborâm imediat!
Am sărit cele câteva trepte. Casa arăta că după război. Era un amănunt care ne plăcea, totuşi.
- Vezi c-a ajuns?! Bună!
- Bună!
- B.
- Încântată!
- Hai, hai, gata cu prezentările! Unde mergem? Ştii ceva simpatic pe-aici?!
- Era ceva...
- Perfect, sper să nu fie prea departe! Nu, nu fac mofturi, da' ştii bine...
- Hai odată!, izbucni B., lasă vorbă şi hai!
Străzile erau frumoase. Oricum, mai frumoase decât casa în care locuiserăm cele două, poate trei ore. Era foarte cald, iar asta nu mă încuraja deloc. Totuşi, pentru prima dată, toţi oamenii ăia mă făceau să mă simt uşor, liniştit. Un paradox fantastic. Nu ştiu dacă mă simţeam sau nu pregătit, dar era bine, în sfârşit, ajunsesem mai repede decât aş fi crezut.
- Unde stăm?!
- Acolo, a zis B., fără să se gândească.
- Acolo! E frumos acolo! E frumos aici! În sfârşit, mult mai ok decât la KFC.
- Unde?
- La KFC! Dar să lăsăm asta. Puteţi să vă luaţi câte ceva de băut, eu nu pentru asta am venit.
Nu-mi prea păsa de vreo introducere. Momentul meu de curaj sau poate pur şi simplu mă maturizasem în drumul dinspre casa sprijinită într-un singur picior şi cămăruţa asta de pe Lipscani! Mi-aş fi făcut o cruce. În fine, am sărit şi peste asta.
- Am să-ţi spun o poveste. Cu Beatriz e ok, îi plac poveştile, cu-atât mai mult cele adevărate, nu-i aşa Beatriz? Oricum, i-am spus câte ceva înainte, aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji. N-ar fi fost frumos să o trimit în altă parte. Ultima dată m-a iertat, acum, n-aş fi vrut să-mi spargă ţeasta cu ceva! Aşa! Întâi îţi mulţumesc c-ai venit! De data asta nu mă mai interesează gradul tău de preocupare în ceea ce priveşte vizita asta. Eşti deja aici aşa că, deh, în cel mai rău caz o să te superi şi-o să pleci. N-o să faci asta, sper. Da, ştiu, a fost cu totul deplasat, nu meritai asta, eu nu merităm asta şi aşa mai departe. Am să-ncerc să nu dau prea des vina pe tine, nu vreau să devii violenta. Întrucât suntem deja aici, iar introducerile mele nu interesează pe nimeni, nici măcar pe Beatriz, am să-ncep povestea. Mulţi, foarte mulţi oameni trăiesc, acum şi aici, în cămăruţa asta, în oraşul ăsta plin cu de toate, fără să ştie măcar cum stă treaba cu microbul ăsta fantastic căruia o să-i spunem, cu totul la-ntâmplare - Iubire. Nu ştim când ne-am întâlnit ultima dată cu dumnealui, nici când are să se-ntoarcă. Nu prea contează. Nu-l interesează, cred eu. Noi însă suntem aici trup şi suflet să vedem cum stă treaba. Te-am iubit cum n-am crezut c-ar putea una din fiinţele-astea mărunte să iubească. Şi-am pierdut tot pământul de sub picioare-n seara aia nenorocită când tu ai hotărât că ar fi mai bine... şi aşa mai departe. Au urmat şase luni pe care nu le doresc absolut nimănui. Suntem totuşi aici, întregi şi nevătămaţi. Da, poate tu nu ai nevoie să ştii ce se mai întâmplă cu mine, ce se mai întâmplă în mine şi aşa mai departe. N-ai nevoie să mă vezi, n-ai nevoie să mă auzi. Ştim, ai o problemă în a vorbi la telemobil, cum îi spune Beatriz. Cu toţii avem, dar, hai, să ne imaginăm că ne aflăm cu toţii în faţa unui glob extraordinar de frumos, care tocmai a dat ortu'.. s-a spart! Cioburi de mai toate mărimile strălucesc fantastic. Gândeşte-te că toate la un loc am fost noi, puse sau nu laolaltă, nu contează. Acum te-ntreb, mai mult ca pentru mine, nu merit să te văd măcar puţin? Foarte bine! Dacă vrei nu ne mai vedem niciodată! Beatriz e şi ea de-acord. Treaba asta cu cioburile nu ţine. Zeci de discursuri m-au sâcâit zilele-astea. Evident, am uitat tot. Evident, ai uitat tot. Hamlet e mult prea mare pentru mine şi aşa mai departe. Iar dacă ultima dată m-am mulţumit cu fabrica de ciocolată şi aşa mai departe, împăcat cu cele câteva minute, în tot cazul, puţine, ştiu, cel puţin, c-am pus punctul pe i. Atât, un punct, mai mult nici c-aş fi putut. Ştiu asta, mă mulţumesc cu-atât. Nu ştiu cât vom înţelege din toata-nvălmăşeala asta. Goethe a zis.. nu mai ştiu.. cu cât oferi mai mult, rămâne ceva şi pentru ceilalţi. Eu am foarte puţine de-oferit acum, dar, pe undeva, toate astea, cu lipsurile de rigoare, ne aparţin tuturora. Uitarea e o glumă proastă, iar eu am învăţat asta, am fost un elev silitor măcar o dată. O să plecăm, fiecare la casele noastre, un somn bun şi basta. Chiar aşa: mai comandăm ceva... sau ne luăm lucruşoarele şi plecăm?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu