Din nou, despre poduri

Mă-ngrozesc văzând câte suflete s-au odihnit pe podurile din oraşul ăsta, parcă din ce în ce mai mărunt.

Câte fiinţe au atins aceleaşi clădiri, aceleaşi paturi, aceleaşi ornamente din fier forjat.  

Câţi au auzit pianul şi câţi au aşteptat o poveste de la bătrânelul din colţ.

  

Mese, semi-lumină, mâini aparent bolnave,

Picioare ce nu se uită niciodat'.

O să plecăm în ţările calde, o să luăm cu noi două berze şi-un pelican,  

Miere de albine şi, -ăsta-i micul nostru secret-, câteva somnifere.  

  

Mi-am pierdut două ore din...

Două inimi din...

Două fugi,

Două zâmbete,

Doi ochi ce cad grei peste piaţa asta într-o zi de duminică.  

  

Cursivitate, Gellu Naum, Lucian Blaga,

Rodica-Nu-Ştiu-Cum.

Iar la sfârşit cineva te roagă să iei loc.

N-o să poţi să refuzi, o să fie plin de scaune,  

Deşi Ionesco n-a plătit s-apăra în poemul ăsta scris

C-o mână stângă.

--

(PoeZia înseamnă în fiecare Zi altceva.)

Meteahna

Ce morţi îmi bat în uşi să mă deschidă,  

Eu stau baricadat pe sub saltele şi îmi râd în gând.

Ce neputinţă, dragele de ele, nechibzuite se sfârşesc pe rând.  

  

Un singur bec mai pâlpâie alene,  

Un singur suflet ţipă - tot în gând.

Azi străzile-s mai mari decât chiar primele artere,

Nu ne-om găsi, oricum, nicicând.

  

Cămăşile ne ţin de frig la gene,  

Cravata flutură un gând livid.

Ce mâini îmi stau peste himere,  

Ce mecanism păşind doar cu piciorul stâng.

  

Meschine măşti - eu marţea-s iute la mânie,

Planetele se joacă şi se mint.

Un steag pătat cu alb îţi dă de veste,  

Să vii să mă asculţi murind.  

Sonetul şchiop

Păcatele mele au gust de fiere.

Mărul, bătut acum pe toate părţile şi vechi

Stă jos şi-aşteaptă să fie prădat.

Din toate zilele-am ales pe cea cu ceasurile rele.  

Şi-n loc s-aştept cuminte pe lădiţa mea,  

(Spărgând din nucile rămase din trecut,)

Am adormit şi-n somn, 'nauntru, l-am găsit pe el,  

Citind din cărţi ce-s ale sfinţilor,  

Silabisind curat:  

"Păcatele-mi au gust de fiere!" şi m-am înecat.

Am dat din mâini, din piepturi şi-am strigat,

Dar vorbele-mi veneau 'napoi ca o mâncare veche. Angrenat

În lupta asta, singur la părinţi, m-am străduit să ies învingător.

Păcatul meu cu gustul spart m-a scos din somn şi m-am trezit la loc.  

Mărul, bătut pe toate părţile şi vechi,  

Sta jos şi m-aştepta să năpârlesc.  

Am ss-it ceva şi s-a speriat.

Mi-am revenit dup-un moment, de-atunci

Nu mă mai recunosc.

Ne vom sfârşi-ntr-o dimineaţă...

Demonstraţiile mele din fiecare seară,

Demonstraţiile mele matinale.

Îmi pierd vederea, strâng pleoapele tot mai mult;

Berna-i o femeie frumoasă,

Berna nu ştie să scrie sau să citească.

Tu cine eşti?

Dar tu?

Eu sunt al tău supus şi n-am să plec pan' soarele n-are-a se prăvăli  

Peste un chip atât de bun.

Vreau apă de băut.

Vreau inimi de iubit cu totul la vedere.

Mă doare Iona, stându-mi în stomac,

Azi numără pe degetele lui mai multe galaxii

Decât aş fi putut să-nghit cu tine-o dată.

Una caldă, restul... e tăcere

Râd printre dinţi  

Cât de multe puzzle-uri false au intrat în ţară după '90

Câţi proşti şi-au dat şi ultimul bănuţ pe nişte făcături care nu se potriveau niciodată.  

Şi stăteai nopţile să pui piesă cu piesă

Într-un conglomerat inventat, mincinos, neadevărat.  

Ce păcat: am primit directive de la Uniunea Scriitorilor să nu mai înjurăm în poeme.  

Ce păcat: eu n-am făcut asta niciodată până acum.

  

Nu-i nimic: le spunem despre cum ne place nouă aceeaşi femeie,

Pe care n-o pot citi decât rareori, dar o pot vedea cu o plăcere demonică.  

Pentru că seamănă cu...  

Toată lumea seamănă cu...  

Ce poveste!  

Asemeni puzzle-urilor din strofa-ntâi.  

Asemeni ţie înainte să te cunosc.  

  

Nu-i nimic.  

Le spunem despre cum o să dau eu lovitura,  

Despre buchetele alea enorme de flori

Şi despre cum nu-l pot citi pe Othello.  

Nu mă vor mai primi nicăieri, dar nici asta nu ştiu dacă priveşte pe cineva.  

  

Nu, poemul ăsta nu-i despre tine.  

Poemul ăsta nu urăşte pe nimeni.

Poemul ăsta, ca multe altele, -ale mele, ori ale altora,-

Nu vrea să spună absolut

Nimic.  

Nevolnic şi nicicând erou

Ce caznă - nu mai pot să-ţi scriu:

Ai zeci, chiar sute de străjeri ce mă privesc şi zi şi noapte,

De ţin s-aştern vreun rând mai bun, îmi sparg dintr-o mişcare călimara,

Iar eu nicicum nu mai ajung 'napoi.

  

Ce vreme - tot aceleaşi ploi

Şi greutăţi ce-apasă pieptul la amiază.

Albinele s-au pus pe adormit,

Iar mână stânga s-a oprit - visează.  

  

Ce urme de noroi am pe pantofi,

Cum voi intra aşa în casa noastră?

Vei ştii c-am fost să caut o groapă să mă-ngropi,

Dar n-am găsit nimic, marea nu mai era demult acolo unde mi-a făgăduit c-o lasă.

  

Ce neputinţe, câte nedreptăţi,

Ce vor aceşti tirani de pe-o umilă masă?

Pâinea-i puţină, vin n-avem,

Ei nu mai vor să plece, nu ne lasă.  

  

N-avem nici grâu, n-avem nici cărţi,  

N-avem nici ochi ce văd pe de-a întregul.

Ce caznă - nu mai pot să-ţi scriu  

În lumea asta plină de nereguli.

Nu te uita în gura mea, iubeşte!

O, de-aş putea să cern singurătatea

Pe planşe albe şi să-i uit pe toţi.  

De sus să las să vină purpuri noi de viaţă

Ce poartă înăuntrul ei dreptatea.   

  

O, de-aş putea să pun un strigăt de durere

Să-l vadă cei ce n-au ochi din trecut,

Ce-mi poartă mâinile de-atâta vreme,

Ce ură, ce necunoscut?  

  

Adie vânt şi primăvară este,  

Copacii rar dacă-nfloresc.

Adorm - o văd cum vine, mă trezeşte,

Iar eu nu ştiu în care grăi să-i mulţumesc.

  

Dă-mi haine noi, spitalul ăsta creşte

Cu fiecare zi mai falnic, mai de neîntors.

Învăţa-mă tu fuga, astăzi sunt un peşte

Cu coada-ntoarsă şi cu ochiul scos.  

(Ce rost au toate când nerostu-i rege?)