Carii

Se întamplă ceva sus, iar.

Am potop,

Am un nor negru,

O eclipsă totală,

Un ziar,

Curioși să surprindă momentul

Și o singură întrebare.

Oare tu?

Mi-au udat topuri întregi,

Carti de care-ți place să te legi,

Romane pe care nu le-am început încă,

Hainele cele bune,

Și singura fotogafie cu noi.

O să trimit, în fine, un porumbel

Să verifice el starea vremii,

Să faca o prognoză a vieții noastre împreună

Și să-mi spună ce e de făcut.

Ce iau cu mine?

Ce să păstrez?

Ce să uit?

Ce cedez?

Te vom găsi pe mare-ți spun

Și te vom lua cu noi

Într-o călătorie-n doi

Pe care n-ai (să poți) s-o uiți.

Cincizeci si cinci de poeme cu

Cincizeci și cinci de poeme cu sfinți,

Cu copii, cu parinți,

Cu secrete închise-n borcane cu dinți,

Cu multe păcate.

Întoarceri în timp,

Căutari,

Tot zadar?

Îndrăzneala și frica-s tovarăși.

Încearcă să vezi,

Încearcă să cazi,

Ce, crezi că te doare?

Aici n-ai nici corzi,

Poți să scapi doar pe bună-purtare.

Nu ai decât să te riști,

Să te-arunci,

Dar nici ea și nici ei

Nu stau să te prindă, se pare.

Aici dacă vrei ceva să deți,

Poți spune oricui că te ai (doar) pe tine.

Ai un rucsac întreg îndesat de-amintiri,

Și ai cincizeci și cinci de poeme.

(Acum sari.)

Partaj

Ascunde-ți sufletul și mintea,

Dulapul cu minuni, ascunde ținta,

O pălărie, un joben și pantofi lustruiți cu grija

Celui ce se vrea scăpat.

Rămai pierdut în rafturile tale,

Acolo n-au cum să te caute, e loc sfânt,

Nu respira pentru-n minut

Și poate vor pleca.

Doar te-ai întors

Ca să le spui din nou, să îi trezești din somnul lor

Ce supară credința,

Dar dă-le timp.

Sunt instruiți.

Știu, și-au propus să-ți strice locuința,

Să-ți fure bunuri din cele de preț,

Să spargă doar picturi gândie de Tonitza.

Te vor rapus.

Știu, mi s-a spus.

Vor dărâma pereții camerei în care scrii,

Te vor lăsa numai cu unul.

Pe restul îi vor despărți,

Iar ei vor divorța

Și vei fi văduv de creația ta

De-ți vei dori să te opui.

Ai spus ceva?

(Mă tem că nu. Mută nebunul.)

Dau de știre

Te-am regăsit în colț de bar,

Stăteai într-un palton prelung, cu nasturi mari

Și cu un singur buzunar

În care pot să jur c-aș fi-ncăput și eu

Și înc-o jumatat’ din lumea din bazar

Ce spiona fără rușine

O viață de cuplu hoinar.

Te pregătisei de septembrie,

De friguri,

De dureri ce niciodată nu dispar,

Fără să verși o lacrimă măcar

În vântul ce m-a arătat.

Mi-ai aruncat atunci privirea ta

Dar mi-ai strigat ca nu sunt vrednic s-o păstrez;

Am fost forțat să mă feresc,

Să mă ascund, să fiu călcat

De copite de cai și capete de păsări dinspre vest

Căci n-aș fi meritat să văd pământ și cer

Și să cunosc din nou ce am lăsat.

Au insistat netemător,

Mi se parea ciudat,

Nu mai știam de-au fost și ei în vis,

De m-au strigat să-mi spună că mă iartă.

Ceream inert să fiu fixat întru pieire

Sau alungat pe un tăram spre nicăieri,

C-ai așteptat s-apar în ochii ce se tem decât de mine

Și n-am venit.

Am preferat să mor în liniștea mea,

În nezgomotul meu,

Deși aș fi putut face mai mult,

Deși s-ar fi putut schimba decorul

Micului palat.

Singurul poem fără titlu

Oare cum ar arăta o poezie în care nu ești tu?

Cum s-ar arata ea în fața lumii, dezgolită de tine?

Cum s-ar mai privi în oglindă?

Cum m-ar mai privi pe mine?

Oare cuvintele nu ar lua-o nebunește prin casă

Căutându-te?

Ar putea ele să mai stea liniștite între foi

Fără să se gândească măcar puțin la cum ar fi putut să fie cu noi?

La cum ar fi arătat alte câteva mii de finaluri posibile,

Poate mai fericite,

Poate mai împăcate,

Poate cu sufletul mai curat?

Ce titlu i-aș putea da

Și mai ales,

Cum aș putea eu să o public,

Să o dau spre citire, dacă tu ai ales să lipsești?

Cum aș putea să-i mint?

M-ar putea arăta cu degetul pe stradă,

Pe podul peste care treceam împreună

Sau chiar la magazinul din colț.

M-ar înjura,

Ar arunca cu pietre

Sau, și mai grav,

Mi-ar cere să te aduc înapoi.

Paradox

Am avut o viață atât de reușită încât,

În loc să stârnim pofta, dorința celor nehotărâți,

Noi am stârnit ura și chiar disprețul lor.

Ne invidiau, draga mea,

Pentru că Noi ocupam mereu cea mai bună bancă din parc,

Cel mai bun loc în sala de teatru

(în care, atunci, ți-am promis să mă vezi jucând)

Cel mai bun bar din oraș,

Cu cea mai bună muzică.

Noi eram proprietari ale celor mai reușite piese de dragoste

Și spectatori pentru toate filmele cu happy-end,

Pentru că Noi învațasem să fim fericiți.

Eram cuplul ăla după care nu puteai a nu-ți întoarce privirea,

Chiar dacă asta te-ar fi făcut să pășești pe culoarea roșie a semaforului.

Cui îi mai păsa de semafoare, draga mea?

Erau însăși culorile ce căpătau cu fiecare zi

Înțelesuri pe care ei n-ar fi putut să le vadă

Nici cu telescopul,

Nici cu lanterna,

Nici măcar cu ochii închiși.

Dar tot Noi, în marea noastră bunătate,

Am hotărât c-ar fi mai drept

Să le lăsăm și lor un loc corect,

Să ne ferim puțin,

Să ne dăm la o parte.

Punct și-o virgulă

Hai să uneltim ceva năstrușnic,

Să punem ceva la cale.

Hai să paralizăm cuvintele,

Să le legitimăm.

Hai să le tragem la răspundere,

Să le punem la zid.

Să oprim cuvintele pentru o zi.

Să le răpim.

Să le ținem închise într-o cămară plină cu vise.

Să le înfometăm.

Să le dăm cu oțet, cerând delirul.

Să le murdărim.

Vreau să stăm măcar pentru o zi singuri,

(Ar fi ziua cu nume de eternitate)

Să reflectăm asupra tuturor lucrurilor lucid,

Deschis,

Să analizăm toate posibilitațile ș-apoi...

Să le eliberăm?

Nici gând!

Ele trebuiesc lăsate acolo, la păstrare,

La uitare definitivă.

Ele nu mai au nevoie de noi.

Dar noi?