Eram pe o apa cu valuri putine, intr-o barca mica, alba, din care cresteau flori rosii uriase. Poate de 5-10 ori mai mari decat barca in care ne aflam. Eu si Dumnezeu calatoream asa de cateva luni cand s-a lasat o liniste atat de frunoasa, incat iti puteai auzi inima cum bate. Stiam cu siguranta ca traiesc. Pestii veneau singuri la noi, iar noaptea, se strangeau stele in jurul nostru de parca ne-ar fi cunoscut. Mergeam asa, negraniti, fara o directie anume. Aveam cu noi umbrele, pantofi, pui de hipopotami, carti cu poeme si apa de baut
- Unde vrei sa mergem acum?
- Unde ne duce vantul.
- Si vantul unde spune sa mergem?
- Unde ne duce apa.
- Si apa ce spune?
- Unde ne duce inima
- Si inima?
Ne placea sa scriem haiku-uri si nu trecea nicio dimineata fara unul nou. O vreme le descurcam cu placere. Apoi, doar zambeam
Florile ce cresteau din barca noastra se faceau tot mai mari. Si nicio furtuna, cand rare, cand dese, nu pareau sa le faca rau. Petalele mari si rosii faceau o umbra extraordinata
- Ce ies din florile astea?
- Pasari, sori, ce vrem
Timpul nu mai era relevant
- Daca ajungi pe un munte foarte inalt si nu mai e nimeni acolo, daca nici macar tu nu esti acolo, cum stii ai cui sunt pasii din fata ta?
Uneori munceam cu zilele, alteori nu se intampla nimic. Intr-o dimineata m-am trezit doar eu. Sau s-a trezit si noi nu mai eram. De atunci ne confundam cu placere prin birturi, prin grabini, prin curtile mari sau mai mici, prin case, prin orasele prin care mergi si tu. Eu nu mai raspund pe nume si nici el. Si florile cresc mai departe din barca noastra plutitoare care a vazut lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu