S-X - 2010

încă puțin și-ajung la capăt cine poate să scape cine nu să tacă
călătorie parcul tinerelui am privit soarele-n ochi nu mai e la locul lui 
te-am privit pe tine om din lut și apă ține minte până și frații se sapă
până și poeții mor până și arborii dorm până și tu ai plecat până și eu am trișat
viața pe pământ - un dar nu toți oamenii au har 
așa că ne amețim cu zaruri și cu vin am gust de pelin nu mai știu să-nclin să-nchin mă cred alladin
uită cine pot să fiu eu uit cine ești și ne întâlnim din nou pe platou unde cerșești
n-am nici pâine la mine nici bilete departe nici animale mici 
nici vorbe pe care le zici atunci când nu mai ai încredere suntem singuri crede-ne
ala-bala-hip-hop balanța vieții pus în cap că poate iese bine că poate zic ceva
că poate poezia mea va schimba luna de la mâna ta uite cine mă striga cine mă iubea
înapoi în calander parcă totul e-n zadar parcă bărcile-s din var
la mașina de scris o să-ți dau ce ți-am promis lumi imense în care nimic nu e rău raiul e al tău
totul e în locu-n care litere hai la culcare

Tot eu...

nu eşti ceea ce îmi doresc, zise
cui îi păsa de autenticitatea vorbelor dumneavoastră
poeţii mor
poeţii nu sunt autentici

în urma unei dureri groaznice sau
fără nici cea mai mică durere
cine ştie
dracu să-i ia pe toţi

iar plouă-n oraşul ăsta
mergi spre ea
te uiţi o dată
de două ori
i-ai cere un sărut, dar îi zici
nu-mi dai şi mie o ţigară?
dar tu nu fumezi, îţi răspunde
dar tu nu mă cunoşti, îi zici înapoi

raportat la tipurile de cititori
poţi ajunge la ea acasă
să-ţi dea o cană cu apă rece
o haină mai de Doamne-ajută
sau ştii tu

sau poţi ajunge să fumezi prima ţigară
aşa cum se cuvine
sau poţi să nici nu deschizi gura


iubirea e-n multe feluri

Nimic nou

Camerele se pierd una-ntr-alta într-un joc pe care nu
avem cum să ştim cine l-a inventat
Poezia nu e descriere
Poezia nu e un preş pe care să-ţi ştergi tălpile vinete
şi totuşi cineva...

Camerele se pierd una-ntr-alta
ne iubim după legile noastre
şi încă o lumină se-aprinde undeva pe pământ
încă un cuvânt pentru iertare
încă un adăpost.

Poeţii mor
ploşniţele se simt ca acasă
pe pat
pe panglicile de la Crăciun
pe pumnii scorojiţi ai sfinţilor transformaţi în piatră

Uneori trebuie să poţi privi în spatele umerilor
să păzeşti dragostea asta nouă
copilărească
pentru care nu ai îndeajuns de multe cuvinte
pentru care nu ai îndeajuns de multe mâini
de ochi, de îngeri