Cu stângul

Cunosc o singură frică.

De câte ori simt că mă tem,

Las luminile aprinse în fiecare cameră.

Chiar și în cele în care n-aș putea dormi niciodată.

Mi-am propus să uit întrerupatorul

În pozitia cea mai favorabilă.

Asta îmi da un sentiment de siguranță.

Pentru numai câteva clipe,

Ceva necunoscut mie,

Mă face să cred ca te-ai întors din drum.

Că ți-ai uitat cheile, paltonul, sau altceva.

Dar văd imediat calendarul și privirea

Lui parcă abia ieșita de la ospiciu.

E trist, pentru că nu mi-a suras niciodată

Ideea de-al da cu un an sau doi în urmă așa cum...

Știi ce mi-a spus?

Vrea călătorie în timp.

Vrea Şeherezada și covor fermecat.

Vrea duhul din lampă, deși știe

Că cele trei dorințe alese prost,

Îi vor aduce moartea.

L-am umplut de cercuri.

Parcă aș fi femeie.

Parcă, inconștient,

Caut tot felul de obiecte care să te înlocuiască.

O jucarie de pluș, un pulover dungat, un ruj de buze...

De mâine voi încercui pe pereți.

Iar când voi fi terminat și cu ei,

Voi încercui oamenii de afară.

Rând cu rând, petală cu petală,

Până la ultimul.

Nimeni nu știe ce zi e sâmbătă

Hai să ne cunoaștem într-un sfarsit

De săptămână.

Hai să fim cei mai buni prieteni

Pentru o zi,

Dar totuși să ne vorbim cu "dumneavoastră".

Eu să-ți spun de ea,

Tu de el,

Apoi să mă asiguri că amandoi ne-au iertat.

Să-mi spui ce ai mai făcut,

Dar mai ales ce nu ai reușit să faci încă.

Să-mi prezinți succint viața ta,

Apoi să-ncepi să râzi, gândind câți alții

Au mai încasat-o, probabil, în același fel.

(Gândind că poți da oricui câteva lectii despre statornicie și onestitate în cuplu)

Ai să râzi de puțina memorie ce ți-a mai rămas,

Admițând că nici nu-ți mai amintești când a început totul.

Sau când s-a terminat totul...

Cu memoria o dată pierdută,

Sau împrumutată zeului cu nume de libertate,

Poți face orice!

Poti desena pe pereți,

Poți scrie poeme despre beție trecătorilor,

Te poți plimba fără haine.

Apusul are darul de a ne lua mințile.

Așa că ne vom lua rămas bun, jurând ca vom locui amândoi

În cate-o scoică, la mare.

Poate-ntr-o vară mă vor găsi pe mine sau pe tine.

Le vom cânta despre votcă, și valuri, și vieți, și sorți.

Ne vor cânta și ei,

Dar ne vor uita la prima chemare a orașului

Ce n-a auzit nici de scoici, nici de beții, nici de apusuri hipnotice.

Apusul are darul de a ne lua mințile,

Pentru a ni le da-napoi, mai curate sau mai noi,

În urmatoarea dimineață.

Pentru că nimeni nu știe ce zi e sâmbătă...

E ciudat, ai sa-mi spui:

"Nu te voi întreba nimic.

Eu nu țin minte zilele de naștere ale oamenilor."

E ciudat, am sa-ți spun:

"Nici eu nu țin."

Am îmbătrânit

Ne-am demodat,

Ne-am învechit.

În era în care totul se plătește,

Ideile noastre despre iubire pot fi împrumutate pe nimic.

"Uite, iubita mea discretă,

Acum ne pot gasi foarte ușor,

În fiece particulă de praf,

De zbor,

De praf

De cretă."

--

Doi ori trei fac... trei trecători fără haine...

Tocuri...

Parcă două corzi vor

să mă învie.

Parcă vor sa-mi spună ceva..

despre tine.

Am să le-ascut.

Le întreb, le întreb cât pot.

Le caut, le cânt, le-ngrop.

Le uit, le uit, le uit, le uit.

Te vad și-acum atât simplă și frumoasă.

Pleoapele pline de nevoi,

Ah, ce dorințe-mi cască..

În cerul gurii mele stropi

De dragoste epuizată.

Cuvinte.. roi ce-n buze-mi crapă,

Sperând să capete o nouă viață,

Ca cea pe care ți-a promis-o atunci

Când încă mai traia.

Revăd obsesiv ultima dimineață,

Ultim nor.

Mi-atât de dor de ploaia de pe coridor,

De rochia roșu-toreador.

De fluturi, voci, de noi,

Fără averse de noroi.

Ești femeia ce aleargă zori

Vrând să prindă, parcă,

O scară imaginară spre secretul ei - cocorii de-astă vară

Ce m-or urmări până la urmatoarea moarte,

Când voi fi prea bătrân

Sau prea neștiutor

Să mă mai doară.

Dar ține minte: inimile-au fost furate.

Vânate de pioni pierduți de tine ce așteaptă

Secarea văii sparte-n care aș fi ramas

Oricum.

Ce vrei?!

Te caută-n fiecare barcă de salvare.

O boare nouă să separe

Sufletul clar de brațe rugatoare,

De temple străvechi..

Ridică-ți umerii și lasă-te purtat

De soare, de idei...

Parcă te vad și-acum în tocul ușii ei,

Copil pierdut,

Condamnat..

Să se roage la zei.

Cortina

Mii de cavaleri mor și nimeni nu face nimic.

Tot atâtea suflete urcă cu o viteză uimitoare,

Pentru că cineva e obligat -n-are scăpare-,

În a plăti greșelile ce tu urmează să le ierți.

Înainte de trecere, de trecerea tuturor,

Altcineva va sta cu cronometru-n mână,

Atent la degetul arătător,

Prudent

Și totodată temator.

Se cheama contra timp și se plătește numai cu bancnote mari.

Zămislit de cu vreme numai în sufletele tari,

Așteaptă

Cortina să ridice.

Ei sunt mântuitori ai timpurilor noastre,

Siliți de uitare, de frigul din oase,

Ce roade cu mici fulgi de ură o soartă pătată.

Uitată.

Totul după plan, așa cum s-a scris.

Aceeași misiune, aproape același vis,

Tratament dur - supremă răsplată.

Alți două mii de ani de liniște curată.

Don't cry for Louie

Măi să fie!

În numai patru luni, poate cinci,

O transformare teribilă.

O metamorfoză.

Dar să recunostituim.

Ai înlocuit eșarfele cu ceva mai sobru, parcă mai serios,

Părul scurt cu un coc de toată frumusețea

Si vioara cu o muzicuță pe care acum un deceniu și jumatate

O desfăcusem să-i văd absolutul.

Doi ticăloși cu chitare iți cântă în strună

Strigându-ți că ești o stea.

O stea de mare, de munte, de pământ.

Ici colo un decolteu,

Puțină catifea

Și fum cât să-l poți tăia cu cuțitul.

(De fapt, ai devenit femeie.

Dar ce știu ei despre femei?

Bărbații n-au știut niciodată nimic despre femei,

Iar ele..până și asta știu!

Vă mirați?..)

Nu știu cine a făcut din tine femeie,

Dar a făcut o treabă bună.

Nu trebuia să fi fost sculptor, poet, sau mai știu eu ce.

Să asculte Paul Gilbert, Petrucci, ori Satriani.

Nici bărbat nu trebuie să fi fost.

(Dacă tot n-am fost eu...)

Și sunt atât de nefericit,

Că în toată nefericirea asta a mea,

Literele o vor lua și ele ușor spre dreapta, turmentate.

Știu că numai tu mă puteai primi la orele dimineții

După ce am slujit unor sticle cu alcool,

În loc să-ți slujesc ție,

Spunandu-mi "Nu-i nimic".

Am fost infidel, dar tu m-ai schimbat.

Mi-ai dat lămâi cu zahar pentru mahmureală

Și un sărut ștrengar.

(El nu știu pentru ce-a fost.)

Tot un "Nu-i nimic" imi vei arunca și în celelalte cazuri

În care ar fi trebuit să ștergi cu mine pe jos.

Să mă pui să-ți spăl, să-ți calc, să-ti bat covoarele,

Să mă faci "baiat de casă".

Ai fi facut-o fericită pe mama...

Beau dintr-un pahar contrafacut și încep sa văd voci.

Voci bărbătești, femeiești, pământești sau nu.

Sau să aud?

Îmi spun că "Ceva nu e bine."

Și privesc cum Totul se scurge lăsând loc golului

În care ai fi intrat fără prea mult efrot și tu,

Și toate rezervele de gin tonic ale orașului.

Sunt singurul care știe că ei au rămas cumva în urmă

Și că paharul ăsta nu se poate sparge niciodată.

Știți seturile alea de la teleshopping?

Paharul ăsta nu e făcut să se spargă.

Nici să se ciobească măcar.

Din el va bea toata dragostea voastră rănită ușor,

În ultimele atentate,

În ultimele încercări de-a rămâne în jocul acesta

Căruia s-au hotărât cu toții să-i zică viață.

Reguli?

Destul de puține.

Limite?

Ce s-o mai lungim... câștigă cel mai iute de picior.

Și, peste toate, pustiul strâmba obraznic din obraji, întrebandu-ne:

"Ce-i aia <Ruleta Rusească>, domnilor?" 

Jerard, străinul fără cap

Pe ger cumplit l-am observat.

Cumva pitit, înfrigurat,

Aproape de teatrul uitat

De tinerii actori

De spectatori..

Era, cum să vă spun, mișcat.

De schimbul ce s-a petrecut în lipsa lui,

De faptul că și arta s-a privatizat...

Că niciun bătranel nu se mai întreba

Dacă-i moral, ori dacă-i drept, ori..

Dar iarna a trecut și am sperat

Să fi lipsit numai în seara de Ajun,

Sa fi plecat unde ar fi știut

Departe de oraș,

De brut,

De tot ce a păzit cu-atata strășnicie.

În primavara ce-a urmat,

N-a disparut.

Era acolo priponit,

Parcă și mai încrezator, și mai determinat.

În vara tot la fel.

Așa ca n-am mai suportat.

Mi-am luat inima-n dinți ca în proverbul de la sat

Și am pășit spre el.

Probabil te întrebi, îmi spuse cu glasu-i ciudat,

De ce îți muști din timpul tău să stai de vorba cu-n străin

Ce nu atrage niciun privitor,

Dar bine, fie!

Îmi era dat să mă conving.

Era pe cât se poate de real.

Străinul nostru matinal,

Purtând fular, mănuși și la subraț o pălărie,

Era lipsit de darul cel mai scump.

(Pe-această cale rog să fiu iertat..

Dar pietonul nostru n-avea cap.)

Atunci la ce mai porți fular?

E, după cum ar spune mulți, irațional,

De-adreptul comic.

E tragic, domnul meu poet, scoțând moneda dintr-un buzunar.

Poftiți!

De socotiți ca va e milă și doriți să mă schimbați,

Să mă înlocuiți,

Să stați un anotimp aici,

Să numarați câți vin cu fiecare zi mai triști,

Nu trebuie decât să aruncați.

Înțelegeam abia atunci de ce nota mereu pe-un ziar

Cifre asurzitoare, întristat.

El singur le facea bilanț.

Inexplicabil - dezinteresat.

El conducea oraș al carui nume se scria cu stropi de-Asfalt.

"Ai sa-ți pierzi capul într-o zi, Jerard.

Visezi prea mult, necontrolat."

"Și l-am pierdut.", a zis.

"Nici până azi nu l-am aflat."

"Adevarat?"

Într-o lume în care fiecare concurează cu celalalt

În a se trezi mai devreme,

Cât mai devreme,

(Tot mai devreme,)

Jerard iubea să viseze...

"Mare păcat!...Mare păcat!..."

Debut sau "Te iubesc la mâna a doua"

Plâng la gândul că debutul meu în poezie

Se va produce în absența ta.

Plâng la gândul că, -precum însăși viața mea-, va fi un volum scris la două mâini

Și că, nici măcar pe rând, acele mâini nu vor fi ale tale.

Nici mâinile mele nu vor mai fi ale tale.

Nici pieptul ăsta greu.

Mai greu cu fiecare vers,

Cu fiecare nou venit,

Cu fiecare șansă pe care imi place să o refuz

Dintr-un orgoliu-al deținutului ce nu se vrea eliberat,

Ce nu se vrea trimis în gangul ăsta cu iubiri

Consumate deja cu multe, multe decenii in urmă,

În timpul încarcerarii sale forțate.

Pieptul ăsta greu pe care n-ai apucat să stai niciodată,

Pe care n-ai apucat să-l asculți sau să îl întrebi câte ceva despre mine.

Acolo e poezie,

Acolo sunteți voi, toate femeile din viața mea.

Acolo sunt eu, cel care vrea să depășească momentul.

În pieptul meu bine conturat, stau dorințe pe care nu le-am spus înca nimanui.

Nici măcar ție nu ți le-am spus.

În pieptul meu stau chiar eu, atunci când pentru ca să scriu,

Îmi e cerut să mă ascund intr-un sicriu, să mă feresc...

Dar m-am obișnuit, pentru că asta mi se cere mai mereu.

Păcătuiesc, păcătuiesc din greu.

Ei nu știu că numai atunci,

O voce caldă, feminină-mi spune "ești un zeu"

Meriți mai mult, mă dăruiesc chiar eu,

Dacă în aburii unei beții mă vei primi

Să stau aproape moartă lângă șemineu,

Să te ascult, sa-ți cânt din Imre, să-ți gătesc,

Să te acopăr cu surâsul meu,

Atunci cănd mult prea obosit ai să-mi adormi.

Iar cand te vei trezi, să știi că am sa fiu tot eu,

Neputincioasa îmbracată-n curcubeu,

Ce n-are spre a-ți oferi.. nimic,

Dar ce de bună voie a venit

Și acum te ascultă.

Plâng din greu la gândul că vom vinde și noi tot 1500 de exemplare..

Și că vom fi îndeajuns de bogați

Încât în fiecare noapte să ne cumpărăm unul pe celălalt.

Plâng la gândul că se vor scrie zeci, poate sute de recenzii despre noi.

Vom apărea în reviste,

Ne vor chema la toate posturile bune de radio,

Iar noi, în ignoranța noastră încă adolescentină, vom accepta, poate, o singură invitație.

Acolo vom vorbi despre cum s-a scris,

Despre motivațiile și așteptările pe care le avem,

Despre planuri de viitor..

Apoi vom ajunge acasă cu un taxi pe care probabil vei insista să îl plătești tu,

Iți vei face toate bagajele fără ca măcar ți-o cer

Și vei pleca -încălțată cu un singur pantof-,

Spunând că nu vrei să imi stai în drum.

Spunându-mi că ai fost, în fine..

O iubire la mâna a doua.