un

ager talger

partera pantera

vezuviu un fluviu

enorm elefantul din fața blocului nostru 

are răbdare și mă ia pe spatele lui cristi lasă tristețea și pentru ceilalți

gustul rodiilor dimineața

draperia asta e năucită de soare

pluta pune capăt tuturor întrebărilor

mama pune capăt tuturor actelor lui de curaj

până-ntr-o zi

când zborul va rămâne singura opțiune

atunci va cânta pentru păsări și oameni și pentru girafele de la operă

pentru florile din grădina asta ca o hiperbolă

îngrijită de însuși dumnezeu

piei

mă întreb uneori de ce dar răspunsul e departe ca o apă ca o apă ca o apă ca o apă

caut să fiu altcineva, oricine altcineva

altundeva, oriunde altundeva

și fug și fug și trag la plug omătul care-a mai rămas

și uit și scriu și pun în vas provizii pentru limbile din ceas

sunt alice

sunt peter pan

sunt un toboșar care bea și cântă și bea și cântă

e ușor să te asemeni cu soarele

am desenat o macara n-am dus nimic cu ea

în pod e liniște rața sălbatică e din nou vie iar penele ei o apără de orice tras de pușcă

dau pieile jos una câte una două câte două trei câte trei

știu că voi ajunge la capăt

și voi mai avea viață de trăit și atunci

mare pieptul în care bate

mare steaua care ne ține trezi

mare copilul dinăuntrul omului uitat în larg

o minune greu de despărțit în bucăți 

numai bună de pus pe rana ta mică, tot mai mică 

circul

cândva știam să cânt seara în sala circului

după ce plecau aproape toți spectatorii și animalele se duceau de bună voie în cutiile lor

știam să spun ceva salvator și ghiduș

să stau până târziu și să nu-mi fie somn

ei se bucurau pe rând pentru că înțelegeau ce căutam să fac

somnul venea ușor

vladi lăsa în fiecare noapte câte un animal liber

azi o libelulă, mâine un fluture, poimâine un hipopotam

era ispășirea lui așa că nu zicea nimeni nimic

cel mult vărsau câte-o lacrimă pe ascuns

ziua asta n-o să mai fie niciodată

gestul ăsta

ochii ăștia

dar vor fi altele care să ne împingă la zbor

indiferent de greul din lume

de tristețe și de pustiu

se vor scrie romane și poezii

și vom învăța și dansul de după dansul de-acum

așa să știi

ili 2/ sunt

poeți văzuse destui, nu mai avea ce să facă cu dânșii

și totuși m-a străpuns cu un harpon care nu provoacă dureri

și-a plâns cu mine și ne-a desenat

și-a fugit ca să nu-i văd regretul în ochii mici

evantai

scrisul e ca mersul pe bicicletă

o îmbrățișare cât un oraș în care să vrei să stai

cât o cameră în care intră mereu soarele

cât un motan supradimensionat

la la

terenul e liber

și văd totul ca prin vis

lumea se ține în brațe

ajutorul celui în nevoie

alerg

e timp să pricepem cu toții și să fim fericiți

poate au

poate au dreprate când spun tot ce spun

când fac tot ce fac

toate recenziile și discuțiile

la fel cu cartea anastasiei din care ies păsări și fum

și multe altele în funcție de cine citește

ce ne facem dacă totul e în ordine

dacă barca asta merge doar în sensul ei

și noi cu ea, înspre noi înșine

cu plecările noastre căderile noastre

într-o zi o să-mi amintesc totul

o să-mi folosească doar parțial

o să râd amintindu-mi

apoi o să încalec cu aparatul de fotografiat după gâtul calului

și-o să fac alte amintiri de care iar o să râd

și-o să ne mutăm la bloc și-o să ne mutăm la casă

tu o să mă întrebi ce mai fac

păi, ce să fac

cresc motani, flori, fluturi

am părul tot mai lung

și mă gândesc cum o să fie când o să ne naștem stele

sau canguri sau pisicuțe de mare care stau în afara oricărui pericol

joacă canastă și se miră de cât de frumos e totul în jur

vedem

vedem doar ce putem așa sunt oamenii

am înțeles asta de când hălăduiam pe străzi singur cu alexandrina în urechi

clădirile din centru erau mari și frumoase

am intrat la cinema și am stat în spate

viața era frumoasă

e și acum frumoasă o salcie îmi spune numele

am avut un vis

eram tot eu, dar nu știam să sufăr să-mi pară rău să vreau ce nu mai e

am o barcă pe care pot pluti mai ales când plouă

nu mă atinge nicio picătură de ploaie

strig și ecoul se aude în pieptul meu

unde cresc dinozauri de jucărie și semințe de pin

tronul tată

e mândru poetul

acum e tată

ochelarii rotunzi îi acoperă fața

fruntea îi e dintr-o dată încrețită și arată și ca un tată dar și ca un bunic

zâmbește absent

la el pe continent e primăvară

din el cad flori albe mici pe pământ și totul se-nmoaie

nu mai există cuvinte sau păreri

ziduri sau altele

iar restaurantele servesc tăieței fără să ai voie să plătești

dau câte-o îmbrățișare

mai cânt ceva în secret

mai ud o alveolă și-o plantă în formă de monstru

un doi trei patru cinci pași pe un covor moale-moale

fericirea e mută ca tine

cad tancurile unul câte unul

domino al fericirii mele târziu dar permanente

te poți obișnui cu orice, mai ales cu răul

atunci de ce să nu ne obișnuim cu binele?

am stat să mă gândesc la întrebarea lui

am înțeles toți că avea dreptate

proiectăm avioane din hârtie și ascultăm muzică

privim totul de pe acoperiș și știm

că asta-i tot

și nu avem nevoie de altceva